Prof. Florin Popescu: Părintele Justin, ctitor şi ocrotitor al Neamului Românesc

O parte din acest material a fost publicat si in cartea Parintele Justin, Duhovnicul inimilor - Marturii si Minuni. 

„În ceea ce mă priveşte, dacă tăcerea îmi apare ca sigură şi ferită de primejdii, a povesti nişte lucruri astfel încât ele să poată fi socotite pe potriva fericirii de care a avut parte bărbatul acesta îmi apare o sarcină anevoioasă; însă pe de altă parte – dacă vrem să ne izbăvim de învinuirea şovăielii şi a delăsării – eu cred că se cuvine totuşi ca să închinăm amintirii acestui om iubitor de Dumnezeu un portret alcătuit în cuvinte.

Fiindcă ar fi de mare ruşine ca, în vreme ce amintirea unor tirani şi nelegiuiţi şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, a aflat scriitori ce n-au şovăit să o aştearnă în scris, noi să-i trecem sub tăcere pe aceia pe care Dumnezeu Însuşi i-a socotit vrednici să aibă a face, să se bucure de vederea, de cunoştinţa şi de prezenţa unui om atât de mare, cum de-a lungul tuturor timpurilor nu este de aflat! ” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare)

Ar trebui ca despre Părintele Justin să vorbească bătrânii săi camarazi de temniţă, care l-au cunoscut în acele condiţii grele şi care au petrecut împreună cu el momente harice şi suferinţe muceniceşti.Ar trebui să vorbească despre Părintele ceilalţi mari duhovnici ai vremurilor noastre, cu care a stat în permanentă legătură.Ar trebui să dea mărturie despre viaţa sa sfântă, monahii şi monahiile care, toate lăsându-le, i-au urmat lui.

Dar, pentru a nu fi nepăsător faţă de credinţa noastră şi pentru a răspunde rugăminţii pe care aţi avut-o, am silit mintea mea cea proastă şi neputincioasă să se străduiască să redea măcar puţin din ceea ce a lăsat în conştiinţa mea Părintele Justin. 

Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că am avut prilejul de a-i contempla în timpul vieţii, până să treacă dincolo, pe aceşti oameni de înaltă talie morală şi spirituală, pe bătrânii deţinuţi politici şi pe câţiva mari duhovnici ai vremurilor noastre. Am avut ocazia să ne hrănim din calităţile şi din virtuţile lor. Apoi am avut şi mai fericitul prilej de a-l cunoşte şi contempla pe acest vârf care parcă îi întrece pe toţi, dar îi şi cuprinde pe toţi, Părintele Justin Pârvu. Cu adevărat, nevoinţa sa de a primi şi a odihni sufletele care l-au căutat nu are termen de comparaţie, milostenia sa pe care a împărtăşit-o tuturor întrece orice milostenie pământească, răbdarea pe care a avut-o cu noi, lupta pe care a dus-o pentru mântuirea noastră şi mai ales dragostea pe care ne-apurtat-o de-a lungul anilor, nu se pot compara cu nimic.

Despre toate aceste calităţi ale sale au vorbit cei care l-au cunoscut şi se va mai vorbi. Despre Părintele Justin nu se poate vorbi la timpul trecut, despre Bătrânul se poate vorbi numai la modul prezent şi aşa voi vorbi şi eu.

Referitor la răbdarea părintelui, îmi aduc aminte că acum 10-11 ani, când aveam nevoie să comunic aproape zilnic cu Părintele asupra unor lucrări de construcţie, mi-a spus să vin să îl întreb la geam, geamul chiliei de la deal. L-am văzut atunci pe părintele răspunzând liniştit şi calm mai multor persoane, deşi unele erau foarte agitate din cauza problemelor ivite. Era solicitat simultan şi de cei ce intrau prin faţă şi de cei ce intrau prin spate, şi la telefon şi iată, şi de mine, care aşteptam la geam. Părintele ne răspundea fără grabă, pe rând, la fiecare. Tot aşa de liniştit era şi când, la slujba Sfântului Maslu se întâmpla să strige simultan mai mulţi demonizaţi, iar lumea în biserică era foarte speriată. 

Referitor la milostenia sa, am rămas uimiţi descoperind acum că Părintele a ctitorit nu numai cele două mănăstiri cu aşezămintele pentru bătrâni şi pentru orfani, dar multe, foarte multe biserici, mănăstiri, asociaţii, edituri au primit ajutorul său consistent. Eu mărturisesc că şi noi, familiile cu copii, ne-ambucurat de sprijinul său material. Să ne gândim apoi la câte sute de oameni nu s-au bucurat în fiecare duminică şi sărbătoare de agapa frăţească de după slujbele de la Petru Vodă, obicei care continuă până astăzi. 

Uimitor mai este faptul că Dumnezeu a făcut minuni nu numai prin Părintele, dar şi de dragul părintelui. După sosirea din spitalul de la Cluj, la Sfântul Maslu sâvârşit la mănăstirea de la maici pentru Părintele de câteva sute de preoţi, s-a petrecut un lucru deosebit.În mod neintenţionat, toţi cei care participam, ne-am aşezat sub forma unei inimi, care s-a văzut după aceea din fotografiile făcute din turla bisericii. Inima aceasta era inima părintelui, care ne cuprindea pe toţi, pentru a înţelege noi mai bine această mare taină, că Stareţul nostru s-a asemănat şi într-aceasta lui Dumnezeu, avându-ne pe fiecare dintre noi în inima sa. Da, Părintele se purta cu atâta grijă şi delicateţe cu fiecare prieten apropiat sau de departe, cu fiecare pelerin care îi călca pragul şi apoi revenea, pe fiecare îl ţinea minte, deşi erau atât de mulţi.

Pe de altă parte, a vorbi despre Părintele Justin, am putea spune că este peste logica umană. Pentru că sunt lucruri atât de înalte şi de profunde în viaţa sa de sfinţenie, care nu se pot rosti. Sunt altele care se pot spune, dar ar fi greu de purtat pentru mulţi dintre noi. Unele fapte minunate sunt purtate în inimă de către adevăraţii săi ucenici, multe s-ar putea afla de la obştile mănăstirilor din Petru Vodă. 

Cu fiecare dintre cei care i-au călcat cu credinţă pragul chiliei, Părintele a săvârşit minuni, unele mai intime, altele mai spectaculoase. Cu siguranţă că fiecare dintre aceştia are de spus câte ceva. 

Astfel înţelegem şi noi că ultima frază a Evangheliei lui Ioan nu este o figura de stil. „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. ” (Ioan 21;25)

Probabil că numai la Judecata de obşte vom descoperi cu adevărat cine a fost Părintele. Să dea Bunul Dumnezeu să avem parte şi noi cu el.

În 2001, când se proiecta aşezământul monahal care este acum la Aiud, am venit de la Bucureşti cu un microbuz de foşti deţinuţi politici, cu cei care puneau la cale acest demers împreună cu Părintele: Mircea Dumitrescu, Dan Gheorghiu, Tudor Stănescu, Victor Dinescu, Nuţi Ionescu, Lica Botta şi alţii. După ce a terminat de primit oamenii care stăteau la rând, către miezul nopţii, Părintele a venit în chilia unde îl aşteptau bătrânii. Au discutat despre Aiud şi despre alte probleme importante. Era o conglăsuire a unor oameni care simţeau şi gândeau la fel, era o delectare şi o bucurie să-i priveşti şi să-i asculţi. La sfârşit Părintele i-a întrebat surâzător: „Acum, care dintre voi rămâne cu mine aici, la Petru Vodă?” 

Deşi activitatea lor în viaţa cetăţii era foarte importantă, deşi aveau familii şi grupuri de tineri pe care îi îndrumau, Părintele considera că cea mai bună şi serioasă formă de luptă în zilele noastre pentru mântuirea Neamului este calea îngerească a monahismului. Spunea odată Părintele că dacă ar mai fi fost măcar două - trei mănăstiri în ţară, ctitorite de cei cu experienţa închisorii, alta ar fi fost faţa României astăzi.

Până la urmă au venit şi au rămas în obştea mănăstirii trei dintre camarazii săi: Monahul Atanasie (Sandu) Ştefănescu, Monahul Paulin (Bădia Ghiţă) Clapon şi Monahul Teodor (Tudorică) Stănescu, care au îmbrăcat peste cămaşa verde şi peste zeghea închisorii rasa neagră a cinului îngeresc. Trei veşminte au purtat în viaţa aceasta, de întreită slavă se vor bucura dincolo!

Mai trebuia să vină şi alţii, Victor Dinescu, sau Emanoil Paraschivaş, dar au fost împiedicaţi chiar în ultimul moment. 

O altă întâlnire de acest fel între cei „întorşi din cruciadă” a fost în 1993, când sosea în ţară Doamna Doctor Ana-Maria Marin, soţia lui Vasile Marin şi sora lui Cătălin Ropală. Venea să ctitorească împreună cu femeile deţinute politic un paraclis la închisoarea Mislea. După ce a mers în Prahova, la Mislea, o maşină a dus-o în judeţul Neamţ. În treacăt fie spus, mitropolitul de aici fusese operat în Elveţia, la clinica din Lausanne, chiar de către băiatul ei, doctorul Paul Van Saanen. Doamna Ana-Maria a cercetat mai întâi dacă nu poate cumpăra o casă pe lângă Mănăstirea Văratec, pentru revenirea ei definitivă în ţară, dar a avut neinspirata idee să o întrebe tocmai pe maica stareţă. Pe atunci securitatea lucra în stilul ei tradiţional, adică la sosirea vreunui disident de genul părintelui Calciu, era alertă şi mobilizare generală. Ca atare, stareţa i-a replicat cu răutate doamnei Doctor să-şi caute mai bine un azil în Elveţia, că sunt destule… Doamna Doctor a fost bineînţeles profund dezamăgită şi mâhnită şi, în această stare, a pornit către următorul popas al pelerinajului său, în poiana de la Haşca, la Părintele Justin. Ei bine, primirea părintelui a fost atât de călduroasă, încât i-a trecut toată supărarea. Când s-au întâlnit nu mai pridideau care cui să sărute mai întâi mâna…(Părintele nu săruta niciodată mâna vreunei doamne, dar aici era soţia Mucenicului Vasile Marin, căzut pe 13 Ianuarie 1937 pe frontul din Spania în lupta împotriva comunismului, împreună cu Ionel Moţa). Părintele aflând de cele întâmplate la Văratic, s-a oferit imediat să-i construiască o casă doamnei Doctor chiar la Petru Vodă, în vederea întoarcerii în ţară. Din păcate, acest lucru nu s-a mai înfăptuit. 

Văzând deosebita pictura a lui Mihai Gabor, care a zugrăvit mai apoi mănăstirea şi în exterior, Doamna Ana-Maria Marin a fost impresionată. A dorit o replică a icoanei istorice a Arhanghelului Mihail de la Văcăreşti. Avea acasă o fotografie veche cu această icoană la care se rugau Căpitanul şi Moţa când erau întemniţaţi. Fotografia cu icoana veche a fost trimisă prin poştă după întoarcerea în Elveţia şi după ea, Mihai Gabor a pictat o icoană mare, dar care a rămas la Petru Vodă. Doamna Marin a cerut să primească şi ea o fotografie cu noua icoană a Arhanghelului. În plus, a dorit ca în această poză să fie şi Părintele. Părintele, fiind mai înalt, a îngenuncheat în faţa Arhanghelului, şi astfel a intrat şi el în poză şi avem de atunci această deosebită fotografie cu istoria ei, care l-a impresionat atât de mult pe Monahul Filotheu, pe când era mirean.

Care este poziţia Părintelui Justin Pîrvu faţă de Neamul Românesc?Este o poziţie firească, ce reliefează legătura între Biserică şi Neam. Părintele a ştiut să vorbească întotdeauna despre calităţile sufletului românesc, pe de o parte, iar pe de altă parte acest suflet autentic românesc a luat chip în Părintele Justin. El este icoana ortodoxiei româneşti.

Simion Mehedinţi a descris cel mai bine din punct de vedere istoric creştinismul românesc, în cartea sa cu acest nume. Una dintre concluziile sale este lipsa ereziilor şi a ereticilor în sânul Bisericii române. Înca din vechime episcopii de la Dunăre au fost în legătură cu apărătorii ortodoxiei la primele sinoade ecumenice. Apoi voievozii dreptcredincioşi au ţinut piept ereziei papale, iar acum ortodoxia este păstrată de către ideea naţională, fără ca să apară anomalii dogmatice. Suntem poate singurul popor care nu a căzut în erezia filetismului, care nu a pus ideea naţională mai presus de Dumnezeu, care nu a folosit credinţa în interes „pan-naţional”, aşa cum s-a întâmplat peste tot în jurul nostru. Asta probabil şi datorită faptului că n-am poftit niciodată la teritoriu străin, ci am iubit cu adevărat numai glia strămoşească. 

Corneliu Codreanu a stabilit clar care este ierarhia noastră: Dumnezeu, Biserica Ortodoxă, Neamul şi familia. Mişcarea Legionară a păstrat în doctrină şi în faptă aceast ierarhie, în şcoala Frăţiilor de cruce formându-se mai întâi omul nou, eliberat de patimi şi de păcate şi apoi virtuţile româneşti: curajul, demnitatea şi eroismul. La fel şi Părintele, ne-a învăţat să nu ne temem să ne iubim Neamul, ne-a arătat că acesta nu este un păcat, ci dimpotrivă, este împlinirea poruncii lui Dumnezeu de a-ţi iubi aproapele. Primul care a împlinit această poruncă a fost chiar el. Pe noi ne-a învăţat postul şi rugăciunea, dar ne-a îdemnat să mergem şi la mitingul anti-cip la Bucureşti, să mărturisim adevărata credinţă.

Părintele Dumitru Stăniloae a explicat magistral legătura ontologică între naţiune şi creştinism. Dacă el a fost cel mai bun teoretician al nostru, Părintele Justin Pârvu ne-a fost cel mai puternic exemplu de trăire a acestei legături.

Părintele Justin spunea în interviurile lui Ionel Rusei: „Şi la ora aceasta, nimic nu-i supără pe toţi duşmanii noştri şi ai Neamului nostru, mai mult decât Mişcarea Legionară! Noi trăim prin această mişcare! Dar orice s-ar întâmpla, niciodată nu vom avea altă soartă decât a celor care trebuie să fie maltrataţi şi persecutaţi! Că toate conflictele acestea economice, financiare, nu sunt altceva decât consecinţa stăruinţei poporului nostru în credinţa faţă de Mişcarea Legionară”. Una dintre aceste consecinţe este şi prigonirea Monahului Teodot, care nu a greşit când a spus că Mişcarea Legionară este de la Duhul Sfânt.

Alt lucru minunat care depăşeşte cadru individual şi ne priveşte pe toţi, este faptul că l-am avut aici împreună cu noi, pe Părintele, în aceşti ani grei. Prima oară în iarna 2003 ne-am îngrijorat, după ce Părintele a căzut pe gheaţă şi a fost internat la spital la Iaşi cu fractură şi placă la şold. Încă de pe atunci ne treceau fiorii unui gând rău, al celui mai urât gând, de neprimit în minte, al morţii Părintelui. Aşa aveam să traversăm mai multe momente şi zile grele de-a lungul anilor, când ne dădeam seama de fapt că Părintele are şi o altfel de mucenicie, a bolilor pe care le-a purtat: altă fractură la picior prin 2006, pneumonia şi TBC –ul din 2010, accidentul de la Constanţa din 2012, cancerul şi operaţiile la stomac din 2013. În tot acest timp, Bunul Dumnezeu a rânduit ca Părintele să nu ne părăsească cu trupul, să ne fie mereu la îndemână cu sfaturile sale în probleme mai puţin sau mai mult importante, să ne îndemne mereu cu optimismul său să mergem mai departe pe calea mântuirii. Şi lucrul acesta nu este puţin. 

Ce ne-am fi făcut dacă nimeni nu ne-ar fi atras atenţia asupra acestor probleme majore de conştiinţă creştină ale zilelor noastre în legătura cu documentele biometrice? Porţile iadului ne aşteptau deschise şi demersul antihristic ar fi fost sigur mai rapid. De asemenea la Mănăstirea Petru Vodă a fost principala redută de la noi împotriva ecumenismului. De aici românii au aflat despre salvarea lor care le vine prin rugăciunile Sfinţilor contemporani, Sfinţii închisorilor. 

Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot acest timp împreună cu Părintele. Generaţia lor, a acestor sfinţi, n-au avut acest dar, fireşte pentru că erau mult mai buni decât noi. Să ne gândim la prea grabnica moarte a Căpitanului, în 1938. Cât de mult au suferit ei atunci, nu se poate spune! Câte lucruri neclare nu au rămas în urma asasinării lui! Noi am avut acest dar, prin bătrâneţile îndelungate ale părintelui. Dumnezeu, văzând totala noastră neputinţă, nu ne-a lipsit de povăţuire. De aceea l-am numit pe Părintele Justin, Căpitanul nostru, al celor mai tineri, deoarece Părintele a dus mai departe până în mileniul III lupta începută de la icoană şi de la altar de către întemeietorii Legiunii Arhanghelului Mihail. Perioada Decembrie 1989 - Iunie 2013 urmează perioadei Iunie 1927 – Mai 1948, când credinţa legionară era întrupată şi în viaţa socială şi perioadei Mai 1948 – Iunie 1964, când aceşti sfinţi legionari s-au înălţat la cer. Din dumnezeiasca Pronie, în perioada 1989-2013 prin „fenomenul Petru Vodă”, toată lupta a continuat pe făgaşul ei firesc pentru a se înrola pe acest drum şi generaţiile care urmează. Principalul căpitan al acestei lupte a avut sediul într-o strâmtă chilie din munţii neamţului, de unde a fost condusă România profundă timp de un sfert de veac.

În ceea ce priveşte familia mea, ar trebui să scriu o întreagă carte, începând cu prima noastră venire la Petru Vodă, înainte de căsătorie. 

Mai degrabă însă buzele mele să tacă, ochii să fie aţintiţi în pământ şi mintea să nu cuteze să atingă profunzimile cele de taină pe care nu le poate înţelege. Pentru că prea mult dar şi ajutor am primit şi prea puţin am făcut. Mai bine am citi şi reciti cărţile cu interviuri luate Părintelui de-a lungul anilor. Deşi avea o vastă cultură în toate domeniile, deşi era absolvent al celei mai înalte academii, a celei de la Aiud, Părintele Justin nu a scris cărţi, nu a avut timp să o facă, a scris direct în conştiinţele sutelor de mii de credincioşi care i-au cerut povaţa. Dar interviurile pe care le-a dat trebuie neapărat citite. El ne-au fost hrană tare de-a lungul acestor ani.

Deci toate evenimentele importante din viaţa familiei mele au fost legate sau oblăduite de Părintele Justin şi au fost minunate: reuşita plecării din Bucureşti, altoirea noastră în Moldova, educaţia copiilor, şcoala copiilor şi multe altele, ca să nu mai pomenesc şi de cele mai „lumeşti”, legate de serviciile noastre, cum ar fi examenele de titularizare în învăţământ susţinute la Bucureşti sau în judeţul Neamţ, cercurile de matematică şi de Limba Română susţinute împreună cu colegii în incinta mănăstirii etc.

Aş povesti o singură întâmplare din toamna lui 2006, când neprietenii au cerut scoaterea icoanelor din şcoli şi se discuta peste tot despre asta. Fiind seara la o priveghere şi văzând că e lume puţină la Bătrânul, mi-a venit ideea să mă duc şi să-i cer sfatul şi binecuvântarea să pornim contraofensiva şi să înlocuim icoanele de hârtie cu altele de lemn, la liceul unde predau. Părintele m-a temperat şi mi-a spus că ăştia vor să le dea jos pe toate. M-am conformat şi am crezut că problema s-a încheiat, dar nu a fost aşa. 

După un anumit timp, la începutul lui decembrie, a fost înmormântarea Părintelui Calciu, acel mare eveniment din istoria contemporană în care moaştele sale au fost aduse în pământul strămoşesc. După înmormântare, am gasit şi eu un loc să merg cu o maşină la Bucureşti, pentru anumite probleme. Când i-am cerut binecuvântare de drum Părintelui, mi-a spus să merg că mă aşteaptă icoanele. Am rămas perplex, Părintele nu uitase. Am plecat gândindu-mă la aceste cuvinte şi mi-am dat seama ce am de făcut. Doream să cumpăr icoane mari, format A4, litografiate pe lemn. 

Timp de două zile am căutat prin Bucureşti pe la mai multe pangare, dar nu găseam la nici o biserică şi nici bani nu prea aveam. În final, am ieşit pe la ora două după amiază de la Biserica Rusă, fără să reuşesc nimic. Aş fi vrut să mă ajute cei de la ASCOR, dar nu aveau icoane decât în lucru la atelierul de la subsol, aşa încât am renunţat la idee şi m-am îndreptat către autogara de la Obor, să-mi iau microbuzul înapoi spre casă, la Petru Vodă. 

Pe străduţa bisericii m-am întâlnit însă cu un vechi prieten, Arthur Châlnicean, fost ascorist, care acum se ocupa cu vânzare de carte şi de icoane. El m-a dus imediat la sediul unei asociaţii din apropiere, care, aflând ceea ce doresc şi că am binecuvântare chiar de la Părintele Justin Pârvu, a donat imediat câteva zeci de icoane mari cu Maica Domnului pentru sălile de clasă şi încă trei cu Mântuitorul pentru cancelarie şi cabinetele directorilor. Le-au împachetat frumos în două cutii mari şi cu un taxi am prins microbuzul chiar în acea seară la autogara din Obor. 

A doua zi dimineaţa, la Piatra Neamţ am găsit cu greu o ocazie care să mă ia cu aşa mare volum şi greutate până la Borca. Era un şofer credincios care ducea marfă pe Valea Bistriţei şi auzind ce am în cutii, m-a luat, dar după Bicaz, la o curbă, a alunecat pe polei şi a făcut accident. Situaţia lui, dar şi a mea, era dificilă. Atunci mi-am luat inima în dinţi şi l-am sunat pe Părintele Justin să-i spun că am rămas cu icoanele în pădure. Mi-a răspuns Părintele Xenofont, pe care l-am rugat să-i transmită părintelui în câteva cuvinte problema mea. (Mă gândeam eu: oare ştie Părintele despre ce icoane e vorba?). Dar, sosind colegul şoferului la locul accidentului, a acceptat ca împreună cu marfa, să mă preia şi pe mine cu cutiile cu icoane. Toată această întârziere a mea la liceu a fost însă benefică, deoarece directorul, de care recunosc că îmi era frică, era pe picior de plecare şi nu s-a opus. Ba chiar colegii au fost bucuroşi, auzind de o aşa mare donaţie de la Bucureşti, şi copiii cu mare bucurie au bătut cuie în perete şi astfel toate icoanele au fost puse în toate sălile liceului. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi Părintelui Justin.

Dar dintre toate faptele minunate pe care le-a săvârşit de-a lungul anilor Părintele, care poate fi mai mare decât aceea că a fost în crugul veacurilor XX şi XXI un far călăuzitor, a fost cel care a trasat punctele cardinale în haosul acestor vremuri?

În afară de pătimirea în temniţă, viaţa sfântă dusă până la adânci bătrâneţi, primirea celor necăjiţi, puterea cuvântului, Părintele Stareţ a mai lucrat indirect prin ucenicii săi şi lucrează în continuare. De aceea, Bătrânul se aseamănă cu nu numai cu mucenicii mărturisitori şi cu marii cuvioşi, dar şi cu stareţii la care veneau în pustie multe suflete să se mântuiască, cum au fost Teodosie cel Mare sau Paisie cel Mare. Pentru că una este să vină creştinul la mănăstire, să asculte un cuvânt duhovnicesc şi apoi să pună început bun în viaţa sa de zi cu zi; dar mult mai mult este să-l cunoască pe Avva şi să lase apoi totul, precum Sfinţii Apostoli, şi să-i urmeze pe calea monahală. Aşa au făcut zeci şi sute de tineri din generaţia noastră postdecembristă, după ce l-au întâlnit pe Stareţul Justin. 

Poate că aceşti tineri monahi sunt cea mai bună ofrandă a acestei generaţii, a cărei luptă pentru mântuirea neamului a fost „foc de paie”! Aşa s-au întemeiat obştile celor două mănăstiri de la Petru Vodă. Grăitoare sunt fotografiile de la vohod, când Bătrânul este înconjurat de zeci de ieromonahi tineri, ucenicii săi. De la Petru Vodă a fost au plecat în multe mănăstiri din ţară „material bun”, pe care alţi stareţi sau chiar episcopi îl cereau de la Părintele Justin. Eu şi familia mea vieţuiesc de 12 ani aici, lângă ei şi am complexul unei uscături care vegetează în mijlocul pădurii de brazi.

Iată că după un an de zile rânduiala de obşte este neschimbată şi merge înainte, după cum a dorit Părintele. Alegerea urmaşului la stăreţie a fost surprinzătoare. Nu-l cunoşteam pe Părintele Hariton decât din auzite, dar într-un an de zile am rămas de multe ori uimit de tactul şi delicateţea - parcă furate de la Părintele Justin - cu care Părintele Hariton a rezolvat mai multe probleme grele ale mănăstirii. Părintele Hariton a fost „asul din mâneca” părintelui Justin, spre mângâierea şi nădejdea tuturor celor care am rămas cu sufletul în continuare aici, lângă mormântul părintelui. Lucrarea părintelui Justin nici nu avea cum să se piardă sau să fie nimicită…

S-au pictat câteva icoane cu Părintele Justin, care reflectă evlavia credincioşilor, dar şi anumite trăsături ale părintelui: forţa mărturisirii, închinarea celor două mănăstiri, ocrotirea pentru poporul român. Aş pictaşi eu o icoană care să reflecte unitatea noastră, în centru să fie începătorul vieţii de obşte, cu cununa de cuvios şi de mărturisitor, împrejur fiii săi, adică obştile de călugări şi de maici, cei ce s-au înrolat în oastea părintelui şi în linia a doua noi, mirenii, care să facem scut împrejurul acestora, de ocrotire, dar şi de ascultare.

Fenomenul Petru Vodă a intrat deja în istorie şi lucrarea părintelui Justin a devenit şi mai consistentă prin lucrarea ucenicilor săi de la Petru Vodă, dar şi din toate colţurile ţării. În pofida tuturor duşmăniilor şi invidiilor, a tuturor loviturilor şi acuzaţiilor nedrepte, Petru Vodă există şi va birui, cu rugăciunile Părintelui, toate ostilităţile. 

Care este poziţia Părintelui nostru între filosemitism şi antisemitism? Părintele poate fi numit ctitor şi ocrotitor al Neamului Românesc, dar şi păstrător şi continuator al predaniei Sfinţilor Părinţi. Mai mult, când l-a văzut prima oară, Părintele Ştefan a zis în sine: „acesta e Moise!”. Într-adevăr, Părintele Justin se aseamănă cu Proorocii şi cu Patriarhii, deoarece aşa cum aceştia L-au văzut pe Dumnezeu mai înainte de întruparea Lui, tot aşa după întrupare, Hristos a luat chip în Părintele, dăruindu-i darurile desăvârşirii. Nu numai Părintele Justin, ci toţi cei care păstrează şi mărturisesc dreapta credinţă a Proorocilor şi a Apostolilor pe întreg cuprinsul globului pământesc, sunt adevăraţii urmaşi ai Neamului lui Israel. Printre ei, în Biserica Ortodoxă străluceşte Părintele Justin. Părintele Platon de la Soci l-a pictat pe peretele bisericii în arborele vieţii, alături de ceilalţi mari duhovnici şi sfinţi cuvioşi: poporul ales. Antisemit nu este deci cel care îl cinsteşte în adevăr pe Dumnezeu şi pe aleşii Lui, antisemit este mai degrabă cel ce îi prigoneşte şi îi defaimă pe aceştia. Cum să fim antisemiţi? Cum să îi urâm pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacob, pe Moise, pe David şi pe Ilie? Pe Pavel, pe Iustin Filosoful, pe Constantin cel Mare, pe Hrisostom, pe Ştefan cel Mare sau pe dreptcredinciosul Eminescu? Nu îi urâm pe aceştia, ci cu adevărat îi iubim şi vrem să fim urmaşii lor! Nu suntem antisemiţi, ci filosemiţi! Antisemitismul nu este un termen contrafăcut, slogan pe care să ţi-l ţipe cu indignare oarecine, când doreşte el, având acoperirea nu ştiu căror legi stupide. Antisemitismul nu este o atitudine închipuită, înţepenită în anumite tipare cu singurul scop de a aduce oprobiul asupra celor cărora s-a pus acestă etichetă. În profumnzimea termenului, antisemitismul este de fapt o atitudine veche, luciferică, de ură împotriva celor care L-au purtat pe Dumnezeu. Lucifer l-a urât pe Sem şi pe urmaşii săi. Ura aceasta s-a transmis unora de acelaşi neam, s-a moştenit din tată în fiu şi s-a păstrat prin legi scrise şi nescrise, şoptite la ureche. Mergând pe calea Părintelui Justin, vom reuşi cu rugăciunile sale, să îi combatem şi noi pe aceşti ascunşi şi subterani antisemiţi.

Ştim că filiaţia de la Avraam nu mai este una de sânge, căci Mântuitorul Însuşi spune evreilor: „Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar voi căutaţi să mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru.” (Ioan; 8, 39-40,44)

Deci problema antisemitismului este complet lămurită.

Sunt şi vor mai fi multe relatări ale minunilor săvârşite de Părintele Justin. Acum avem voie să vorbim despre acestea, deşi se vorbea şi înainte… 

Îmi aduc aminte că, deoarece nu puteau contesta aceste minuni, existau anumiţi teologi (postpatristici), care spuneau să nu fim aşa de impresionaţi, deoarece de fapt Dumnezeu face minuni prin Părintele. Gura „nepăcătosului” adevăr grăia. Bineînţeles că Dumnezeu este Cel Care face minuni prin Părintele, dar contestare a Harului Său prezent şi lucrător în Părintele, nu mai este pe placul lui Dumnezeu. Noi, rămânând patristici, citim la sfântul Chiril al Alexandriei la tâlcuirea vindecării orbului din naştere că şi mai marii sinagogii îi spuneau acestuia: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta este păcătos” (Ioan 9,24), mânaţi de aceeaşi invidie. Evreii, prin multa lor viclenie, încercau să atribuie exclusiv lui Dumnezeu meritul pentru minunea săvârşită. Prefăcându-se prin aceasta că sunt evlavioşi, îi cereau orbului să simtă şi să creadă împreună cu ei, deşi erau necredincioşi. Cam aşa era atmosfera şi pe la unele cursuri de la Facultatea de Teologie, în Bucureşti, când anumiţi profesori nici nu începeau cursul, până nu ne întrebau: „Care eşti taliban de la Petru Vodă?” (sic), şi apoi perorau teologic şi filozofic vrute şi mai ales nevrute pe tema aceasta. Când vorbeam cu colegii de la Iaşi, aflam că şi lor li se întâmpla la fel… Ori erau vorbiţi între ei profesorii aceia, ori erau mânaţi de acelaşi duh.

De aceea Petre Ţuţea, în problemele de credinţă, avea etalon bătrâna simplă de la ţară şi nu dădea toată filozofia lui Kant pe un singur verset din Evanghelie. Din fericire, omul simplu nu are această prejudecată a intelectualului, că autoritatea în biserică ar deţine-o cei şcoliţi foarte mult la noi şi prin străinătate, plini de masterate şi doctorate, teologi contemporani sau ierarhi recunoscuţi. Omul simplu, moldoveanul de rând a venit în contact cu valoarea autentică a dreptei credinţe, pe care o recunoaşte prin dreapta trăire şi aceasta o are cel care îi urmează cu adevărat pe Sfinţii Părinţi. 

Fenomenul Petru Vodă despre care am vorbit pe scurt, presupune nu numai aspectul de transformare profundă a societăţii civice româneşti postdecembriste, ci şi aspectul instituţionalal bisericii, aspect pentru care va trebui să se facă în viitor studii serioase, istorice şi teologice. 

Arhimandritul Justin Pârvu a avut încă de la ieşirea din închisoare marea dorinţă şi ambiţie de a revigora monahismul românesc, dar abia după 1989 a reuşit să pună temelia primei mănăstiri, situându-se astfel pe linia Stareţilor Nicodim de la Vodiţa şi Tismana şi Paisie de la Dragomirna, Secu şi Neamţ. Niciun mare duhovnic român care a fost în viaţă la ieşirea de sub dominaţia comunistă nu a fost şi stareţ de mănăstire, deoarece fuseseră de mult alungaţi de pe scunele lor. Din păcate, niciunul dintre ei nu şi-a întemeiat propria obşte, ci au rămas în vechile mănăstiri cu statutul de duhovnici, iar din partea ierarhiei nu a existat un gest de reparaţie juridică după 1989. Ca şi în cazul celorlalte instituţii, nici în biserica oficială nu au existat asemenea schimbări. Prigoana comunistă nu a constat numai în întemniţarea şi decimarea elitei duhovniceşti în 1948 şi 1956, sau în alungarea personalului monahaldin mănăstiri prin decretul din 1959. În fond s-a încercat de-alungul anilor secularizarea, ca să nu spunem cooperativizarea tuturor mănăstirilor, nu numai din punct de vedere material. Asta nu înseamnă că nu au existat şi centre de rezistenţă, dar la nivel instituţional, mănăstirile erau controlate pe linia ierarhului şi a stareţului. Deci cel mai mult a avut de suferit rânduiala autentică monahală. 

Stareţul Justin Pârvu a avut experienţa şi a cunoscut bine această rânduială monahală din tinereţe, de la mănăstirile Durău şi Cernica şi a cunoscut şi denaturarea rostului mănăstirilor la sfârşitul secolului XX. În interviurile sale povesteşte cum mănăstirile deveniseră centre de protocol ale partidului şi sinaxele stareţilor, şedinţe de partid. A intuit pericolul trecerii directe de la „tradiţia” comunistă la cea europeană, care ar fi desăvârşit secularizarea. Revenirea latradiţia autentică după 1989 a fost deci un gest foarte greu de realizat. Pentru aceasta era nevoie nu numai de povăţiuire duhovnicească, ci şi de autoritate a conducătorului de obşte. Nimeni altcineva nu şi-a asumat o misiune atât de grea. De aceea a pus temelia primei sale mănăstiri la Petru Vodă imediat după 1989 şi de-a lungul câtorva ani a putut, datorită diplomaţiei sale în raport cu ierarhia, să institue şi rânduiala corectă a slujbelor şi a vieţii de obşte. Acestea au fost lăsate cu limbă de moarte să nu fie schimbate prin testamentul său rostit chiar în faţa ierarhului de la sfinţirea oficială care a avut loc abia în 2005. 

Biserica noastră, din smerenie, s-a ferit să împăneze calendarul cu sfinţi români. Este adevărat că instituţia Bisericii nu s-a grăbit cu canonizarea noilor sfinţi, dar în acelaşi timp poporul român a simţit dintotdeauna sfinţenia, uneori chiar din timpul vieţii plăcuţilor lui Dumnezeu. Aşa a fost cu Ştefan cel Mare, cu Daniil Sihastru şi în zilele noastre, cu Părintele Justin. Virtuţille prin care se întrevede sfinţenia sunt multe: răbdarea, postirea şi privegherea, rugăciunea şi jertfa necontenită pentru aproapele, analizând acestea, trebuie să recunoaştem că viaţa Părintelui Justin a fost o sumă a tututror virtuţilor. Mărturiile credincioşilor învederează aceasta şi chiar mai mult, darul vederii în sufletul oamenilor, darul mai înainte vederii, priceperea de a comunica personal cu fiecare om la nivelul lui, de la vlădică până la opincă. 

De-a lungul veacurilor, poporul român a sintetizat calităţile voievozilor şi i-a denumit cu un singur cuvânt: Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân (în înţelepciune), Mihai Viteazul. Tot astfel, la sfârşitul secolului trecut duhovnicii pe care i-am avut s-au bucurat în conştiinţa posterităţii de anumite calităţi principale: Părintele Stăniloae a fost cel mai mare teolog, Părintele Cleopa a fost cel mai bun predicator, Părintele Ioanichie cel mai râvnitor în alcătuirea sinaxarului cuvioşilor, Părintele Adrian, întâiul canonist. Dacă pentru păcatele noastre, nu ne vom bucura de cinstirea acestora şi oficial, avându-i în sinaxare, înseamnă că nu-i merităm, dar poate Dumnezeu va rândui ca măcar copiii şi nepoţii noştri să se bucure de cinstirea cuvenită a lor. Fiecare va avea atributul virtuţii caracteristice. La Părintele Justin, însă, problema este cu adevărat dificilă, deoarece avem de a face cu un geniu al trăirii duhovniceşti. Cum se va numi în calendar se va stabili, mai devreme sau mai târziu, la canonizarea sa.

Florin Popescu, Petru Vodă

Tweet

Introdu e-mailul pentru abonare: