“- Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem faţă de ele?
- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?- Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.
- Şi când trebuie să taci?
- Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât credinţa lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf. Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] şi a căzut din darul lui Dumnezeu (…).
Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe sfinţii săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de sfinţii Părinţi prin viaţă, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au. Biserica noastră creştină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie.
- Dar aceia erau Sfinţi. Noi, păcătoşi fiind, putem mărturisi la fel ca ei?
- Bineînţeles. Oricând o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează, iar harul acelaşi este, ieri şi azi şi în veci. Noi suntem fiinţe nevrednice şi ne facem şi mai nevrednici dacă rămânem căldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinţi.
- Cine-i îndreptăţit să mărturisească?
- Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.
- Ce amestec este justificat cu celelalte credinţe, cu celelalte biserici?
- Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus că, atunci când vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa. Ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darmite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sf. Iustin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.
- Oamenii nu mai sesizează aceste pericole, fiind manipulaţi uşor prin mass-media. Cum mai pot fi treziţi?
- Din ignoranţă turma nu are habar pe cine preamăreşte. E foarte greu să convingi o masă de oameni când toţi preamăresc acelaşi lucru. Ce să-i mai spui bietului om? Face şi el precum aceia din antichitate, când se hotăra moartea unui filosof. Se dăduseră nişte scoici pe care să scrie oamenii votul lor. O bătrână a scris să fie omorât. Cineva o întreabă: cunoşti mata pe acesta? Nu-l cunosc, răspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat?… Dacă aşa au făcut toţi, am făcut şi eu ca ei.
- Dar dacă nu ai o trăire ortodoxă, ce putere mai are mărturisirea ta?
- Dacă nu ai trăire ortodoxă nici să nu îndrăzneşti să spui ceva. Dar chiar aşa, când ai cât de puţin şi te temi să nu pierzi dreapta credinţă, îţi dă Dumnezeu şi putere, şi înţelepciune să mărturiseşti, şi curaj, şi spirit de jertfă. Cel mai important e să fii acolo, pe calea cea strâmtă. Ce credeţi, că trăitorul este musai cel ca face paraclise şi acatiste şi crede că face mare ascultare, ignorând adevărurile de bază ale Bisericii? Ascultarea se face până la mântuire. Adică, când ţi-a periclitat starea de mântuire, nu mai asculţi.
- Şi cum îţi dai seama?
- Foarte simplu. Când trăieşti puţin, Dumnezeu îţi descoperă mult. Tu să-ţi faci datoria ta de creştin, că-ţi dă El înţelepciunea căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi potrivnicii.
- Dar dacă apără adevărul cu răutate?
- Depinde. De unde ştim noi că un apărător al Ortodoxiei o face cu răutate? Păi, nu este decât să mă mânii pe păcat şi pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gură de Aur spune că-i sfinţită palma celui care-l loveşte pe eretic. Nu pot să spun eu că cel ce face o constatare, o analiză, o face numaidecât pătimaş. O fi şi asta, dar nu întru totul. Mai este şi puţină jertfă. Că n-o fac pentru a câştiga drepturi personale, moşii, ci pentru că-mi ia credinţa. Atunci nu mai e de stat pe gânduri. Atunci când îmi confiscă căsuţa mea, să zic: Fie numele Domnului binecuvântat! Însă ce a făcut Iov când voia vrăjmaşul să se atingă de sufletul lui? Nu l-a predat, măi. De trup să nu ne pese, dar sufletul trebuie păzit. Dacă ne pierdem dreapta credinţa, asta înseamnă că ne pierdem sufletul. Cum să ni-l vindem? Rămânem ortodocşi.
- Cum să te supui stăpânirii de azi?
- Ne supunem în cele ce nu împiedică porunca lui Dumnezeu. Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă. Dar cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin cârciumi, prin droguri, prin homosexualitate şi toate fărădelegile, pe acela n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem?
- Şi dacă te caterisesc?
- Caterisirea este omenească. Dar Sfinţii câte prigoniri şi nedreptăţiri n-au răbdat, de care mai degrabă nu suntem noi vrednici? Nu aşa s-a întâmplat şi cu Sf. Ioan Gură de Aur? Dar nu s-a dat înapoi. Asta nu l-a împiedicat cu nimic să mărturisească în continuare adevărul.
- Este o vrednicie a fi prigonit?
- Păi, este o vrednicie, căci asta înseamnă că trăieşti oleacă. Dacă n-ar fi fost sângele martirilor, care au mărturisit dreapta credinţă în faţa prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut moştenirea aceasta de care ne bucurăm acum.
- Care este cea mai mare problemă a Bisericii astăzi?
- Primejdia cea mai mare este că noi, de 2000 de ani, săpăm la temelia Sfântului Altar slujind cu nevrednicie. Răul este în noi”.
Interviu cu părintele Iustin Pârvu, apărut în ”Glasul monahilor”, nr. 4 (18)/ aprilie 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu