- Ce
influenţă au avut asupra celor închişi în 1948 de către comunişti, deţinuţii
mai vechi, arestaţi în 1941 de Antonescu?
- De la ei am învăţat noi. Ei intraseră în
închisoare cu fragmente din Sfânta Scriptură, pe care le ţineau ascunse şi pe
care ni le-au dat şi nouă. Citeam Evanghelia şi o învăţam pe de rost. Când
primeam o foaie cu un fragment din Evanghelia lui Matei, să zicem, ne înfrăţeam
toţi din celulă şi învăţam textul pe dinafară. Şi tot timpul ne veneau mesaje
de la Gafencu şi ceilalţi, să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm! Îmi amintesc
că pe etajul nostru s-a organizat rugăciunea continuă. Adică celula noastră se
ruga, să zicem, o oră, noaptea, după culcare. Eram patru în celulă şi fiecare
se ruga un sfert de oră, în timp ce ceilalţi dormeau. După o oră băteam în
peretele alăturat şi aşa rugăciunea mergea mai departe, până când se întorcea
iar la noi. În- tr-o noapte făcea circuitul. Rânduiala asta s-a ţinut luni de
zile. Şi după câte ştiu eu, toate etajele făceau la fel.
- Cam
câţi studenţi eraţi atunci în Piteşti?
- Cred că peste o mie.
- Iar
aceştia puţini, închişi din '41, se bucurau de autoritate…
- Da. Era atât de mare autoritatea lor şi
admiraţia noastră pentru ei, încât îi socoteam aşa, nişte supraoameni. Pentru
că noi ne gândeam că dacă o să facem puşcărie cât au făcut ei - din '41 până
atunci erau şapte ani, îţi închipui! - sigur nu vom supravieţui. Ni se păreau
cu totul deosebiţi… Şi mai ales că vedeai calmul lor. Extraordinar! Nu se
supărau, nu se mâniau... Noi ne mai certam între noi. Ei nu se amestecau în
nicio ceartă, nu se sfădeau. Pe urmă, mai era şi chestia asta cu foamea: venea
pâinea şi trebuia să o împarţi şi era discuţie, că cine împărţea îşi lua partea
cea mai mare. Pe ei însă nu-i interesa lucrul ăsta. Şi uneori parcă aveam necaz
pe ei că nu sunt afectaţi de nimic din ceea ce pe noi ne distrugea…!
- Aţi
stat în celulă cu vreunul dintre aceştia arestaţi în ’41?
- Am stat cu Şufaru şi cu „părintele” Adrian
Cărăuşu.
- Era
preot?
- Nu, era student teolog, dar era aşa de
credincios şi aşa de dedicat, încât toată lumea nu-i spunea decât „părintele
Cărăuşu”. A făcut închisoare din ’41, cu Gafencu şi cu ceilalţi. El ne-a vorbit
prima dată despre viaţa celor arestaţi din perioada lui Antonescu, despre cum
trăiau ei acolo, despre rugăciuni, despre tot ce făceau şi despre trăirea
duhovnicească la care ajunseseră. Era foarte interesant, pentru noi părea ceva
din altă lume. Şi toate aceste lucruri pe care ni le-a povestit el, şi
rugăciunile - că ne-a învăţat o serie de rugăciuni - şi cântările bisericeşti,
ne-au ajutat foarte mult. A fost prima dată când am avut o legătură cu teologi
în închisoare şi pentru mine întâlnirea asta cu părintele Cărăuşu a fost o mare
rezervă de putere duhovnicească pentru cele ce au urmat.
- Dar cu Ianolide, cu Gafencu, aţi stat?
- Nu. Însă îi ştiam, în special pe Valeriu
Gafencu.
- Avea
un renume de atunci?
- Da, absolut. Toată lumea îl socotea un
sfânt. Adică cei vechi îl socoteau sfânt şi de la ei am primit şi noi mesajul
sfinţeniei lui.
- Prin
ce anume, din câte aţi înţeles atunci, se impusese Gafencu ca sfânt în viaţa
lor?
- Tocmai prin aceea că nu a urmărit să se
impună. Oamenii au primit de la el mesajul acesta de dragoste şi de rugăciune
fără ca el să teoretizeze. Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la
un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi
anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar
fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra
înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie - spuneau băieţii care au
stat cu el în celulă - aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii
şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă
i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui
pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt.
- Care
alţi foşti deţinuţi credeţi c-ar trebui să fie canonizaţi?
- Păi mai era şi Ianolide, şi toţi aceştia
vechi, care au intrat în temniţă sub Antonescu şi au avut o viaţă duhovnicească
extraordinară. Ei erau „grupul misticilor”, trăitori ai rugăciunii, care au
trecut prin închisoare ca nişte flăcări. Ei toţi erau pentru noi sfinţi.
- Eu mă
gândeam, de pildă, la Constantin Oprişan. Credeţi c-ar trebui să fie canonizat?
- Sigur că da. Dacă nu l-am numit acum este
pentru că nu vreau să mă repet. Pentru mine Constantin Oprişan rămâne printre
cei pe care îi socotesc sfinţi fără niciun dubiu.
- În
afară de aceştia doi, dintre ceilalţi din închisoare, morţi acolo sau pe urmă,
pe cine credeţi că ar trebui să mai canonizeze Biserica?
- Păi, pe toţi aceştia despre care ţi-am spus.
- Şi pe
Ianolide?
- Sigur. Şi pe Ianolide. Neapărat.
-
Gheorghe Jimboiu?
- Da, iartă-mă, am uitat de Jimboiu. Cum să
nu?!...
- Şi pe
maica Mihaela?
- Pentru viaţa pe care a avut-o ea, curată şi
devotată, şi pentru curajul ei de a-L mărturisi pe Hristos şi de a se opune
ateismului, sigur că şi pe ea…
- Dar pe
profesorul George Manu?
- Cu George Manu am stat pe acelaşi palier la
Aiud, dar nu l-am cunoscut personal. În ’43 el a refuzat compromisul propus de
sovietici şi astfel şi-a semnat practic singur condamnarea la moarte. Acolo, la
Zarcă, profesorul Manu scria tot felul de lucruri pe care ni le transmitea nouă
în celule şi care ne-au ajutat mult la creşterea spirituală, dar şi la
angajarea minţii, ca să nu înnebunim. Acolo totul era activitate duhovnicească,
chiar şi cunoştinţele lui ştiinţifice ne-au ajutat. Scria foarte frumos şi era
un om credincios şi foarte demn.
- Dar
deţinuţii de la Târgu-Ocna, bolnavi de tuberculoză, care au refuzat
streptomicina ce le-o oferea Securitatea în schimbul furnizării de informaţii,
pot fi socotiţi martiri?
- Sigur. Despre ei ştiam mai puţin, de curând
am aflat cum au refuzat medicamentele, ceea ce este un lucru foarte mişcător.
- Pentru
că tot vorbim de martiri, a apărut acum un Acatist al Sfinţilor Români din
închisori...
- L-am primit, l-am primit. (…)
- Deci
toţi aceştia care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consideră
sfinţi, ar trebui canonizaţi?
- Incontestabil! Numai că Biserica se teme atunci când se
vorbeşte despre cei din închisori. A rămas cu aceeaşi idee, că sunt „duşmanii
poporului”, sau ceva de felul ăsta! Cred că ezitarea vine din pricină că au
fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice,
nu religioase, este un act pentru care ierarhia va răspunde în faţa lui
Dumnezeu!
- Ce ar
trebui totuşi să facă atât credincioşii, cât şi anumiţi preoţi mai curajoşi, ca
să zic aşa, pentru ca aceşti sfinţi din închisori să fie mai cunoscuţi?
- S-a întocmit un dosar, de către foştii
deţinuţi politici, pentru canonizarea lui Gafencu, s-au scris articole, dar
toate acestea sunt înăbuşite pentru simplul motiv că a fost legionar. Ca şi cum
Moise Arapul, care a fost tâlhar, cum ştiţi, nu trebuia canonizat! Acum, dacă a
fost cineva legionar, este incriminat pentru toată viaţa. Adică Biserica se
dovedeşte superioară lui Iisus Hristos! Fiindcă Iisus Hristos a stat de vorbă
cu toţi, nu? Şi a făcut din pescari apostoli şi din nişte păgâni mucenici.
Totuşi Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită obedienţă faţă de
stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta. De ce? Numai ei ştiu!
- Am
putea lua exemplu de la Biserica Rusă? Să ne gândim la Patriarhul Tihon, care a
fost canonizat…
- Da, sigur că da. Rusia a canonizat pe toţi
care au murit în închisori, mii de sfinţi a făcut! La noi nu s-a canonizat
niciunul din închisoare! Adică Biserica îşi reneagă propria sa comoară.
-
Credeţi că ecumenismul îşi spune şi aici cuvântul?
- Nu cred că ecumenismul îşi spune cuvântul.
Pur şi simplu Biserica, de când s-a terminat comunismul, nu s-a gândit
niciodată să facă ceva pentru cei care au murit în închisori.[2]
- În ce
măsură sfinţii din închisori au fost un sprijin pentru ceilalţi deţinuţi, mai
slabi în credinţă?
- Păi, aceşti sfinţi au făcut şi convertiri.
Poate nu prin discursul lor, să zic aşa, dar prin atitudinea lor, prin
bunătatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le ţineau. Erau unii
care o săptămână întreagă nu mâncau nimic. Vă închipuiţi că în condiţiile de
acolo, din închisoare, cu mâncarea aceea, toţi eram flămânzi, ori ei erau nişte
oameni care trăiau parcă numai cu rugăciunea! Şi totdeauna, deşi erau bolnavi,
ca Gafencu, îi ajutau pe ceilalţi. După eliberare, Wurmbrand, un evreu
convertit care a stat la Târgu-Ocna cu Valeriu, mi-a spus că primea în
închisoare nişte medicamente şi nu ştia de unde vin. Mai târziu a aflat că i le
trimitea Gafencu. Aşa că antisemitismul, exagerările acestea pe care le-au
făcut comuniştii, nu sunt decât nişte poveşti.
- Aţi
spus că sfinţii din închisori au schimbat vieţile celorlalţi deţinuţi, că au
făcut convertiri...
- Da, sigur, au fost convertiri. Cel puţin
Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune! Costache Oprişan la
fel. Nu numai că ne converteau sau întăreau credinţa noastră, dar pur şi simplu
făceau minunea supravieţuirii, pentru că-n închisoare, fără Dumnezeu, fără
rugăciune şi fără iertare nu puteai să supravieţuieşti! Ei făceau această
minune în celula în care stăteau, schimbau inima noastră, stingeau vrăjmăşia
noastră faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima noastră de
la răzbunare, sau chiar ură, către Dumnezeu şi către dragoste şi toate aceste
schimbări lucrau în inima noastră şi organismul nostru se schimba şi el, prin
rugăciunea lor, sau prin darurile pe care ni le făceau. Şi aşa am supravieţuit.
[1] Din interviul luat de părintele Moise de la
Oaşa tipărit în volumul Viaţa părintelui
Gheorghe Calciu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 42-46.
[2] Între timp, cu binecuvântarea Prea
Fericitului Patriarh Teoctist, a apărut la Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române un Martirologiu numit „Martiri pentru
Hristos, din România, în perioada regimului comunist”, Bucureşti 2007, în care
este menţionată jertfa multora din cei prigoniţi în temniţele comuniste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu