marți, 9 octombrie 2012

Marturisitorii din inchisorile comuniste - Părintele Gheorghe Calciu: "Ei toţi erau pentru noi sfinţi"


 - Ce influenţă au avut asupra celor închişi în 1948 de către comunişti, deţinuţii mai vechi, arestaţi în 1941 de Antonescu?

- De la ei am învăţat noi. Ei intraseră în închisoare cu fragmente din Sfânta Scriptură, pe care le ţineau ascunse şi pe care ni le-au dat şi nouă. Citeam Evanghelia şi o învăţam pe de rost. Când primeam o foaie cu un fragment din Evanghelia lui Matei, să zicem, ne înfrăţeam toţi din celulă şi învăţam textul pe dinafară. Şi tot timpul ne veneau mesaje de la Gafencu şi ceilalţi, să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm! Îmi amintesc că pe etajul nostru s-a organizat rugăciunea continuă. Adică celula noastră se ruga, să zicem, o oră, noaptea, după culcare. Eram patru în celulă şi fiecare se ruga un sfert de oră, în timp ce ceilalţi dormeau. După o oră băteam în peretele alăturat şi aşa rugăciunea mergea mai departe, până când se întorcea iar la noi. În- tr-o noapte făcea circuitul. Rânduiala asta s-a ţinut luni de zile. Şi după câte ştiu eu, toate etajele făceau la fel.

- Cam câţi studenţi eraţi atunci în Piteşti?

- Cred că peste o mie.

- Iar aceştia puţini, închişi din '41, se bucurau de autoritate…

- Da. Era atât de mare autoritatea lor şi admiraţia noastră pentru ei, încât îi socoteam aşa, nişte supraoameni. Pentru că noi ne gândeam că dacă o să facem puşcărie cât au făcut ei - din '41 până atunci erau şapte ani, îţi închipui! - sigur nu vom supravieţui. Ni se păreau cu totul deosebiţi… Şi mai ales că vedeai calmul lor. Extraordinar! Nu se supărau, nu se mâniau... Noi ne mai certam între noi. Ei nu se amestecau în nicio ceartă, nu se sfădeau. Pe urmă, mai era şi chestia asta cu foamea: venea pâinea şi trebuia să o împarţi şi era discuţie, că cine împărţea îşi lua partea cea mai mare. Pe ei însă nu-i interesa lucrul ăsta. Şi uneori parcă aveam necaz pe ei că nu sunt afectaţi de nimic din ceea ce pe noi ne distrugea…!


- Aţi stat în celulă cu vreunul dintre aceştia arestaţi în ’41?

- Am stat cu Şufaru şi cu „părintele” Adrian Cărăuşu.

- Era preot?

- Nu, era student teolog, dar era aşa de credincios şi aşa de dedicat, încât toată lumea nu-i spunea decât „părintele Cărăuşu”. A făcut închisoare din ’41, cu Gafencu şi cu ceilalţi. El ne-a vorbit prima dată despre viaţa celor arestaţi din perioada lui Antonescu, despre cum trăiau ei acolo, despre rugăciuni, despre tot ce făceau şi despre trăirea duhovnicească la care ajunseseră. Era foarte interesant, pentru noi părea ceva din altă lume. Şi toate aceste lucruri pe care ni le-a povestit el, şi rugăciunile - că ne-a învăţat o serie de rugăciuni - şi cântările bisericeşti, ne-au ajutat foarte mult. A fost prima dată când am avut o legătură cu teologi în închisoare şi pentru mine întâlnirea asta cu părintele Cărăuşu a fost o mare rezervă de putere duhovnicească pentru cele ce au urmat.

- Dar cu Ianolide, cu Gafencu, aţi stat?

- Nu. Însă îi ştiam, în special pe Valeriu Gafencu.

- Avea un renume de atunci?

- Da, absolut. Toată lumea îl socotea un sfânt. Adică cei vechi îl socoteau sfânt şi de la ei am primit şi noi mesajul sfinţeniei lui.

- Prin ce anume, din câte aţi înţeles atunci, se impusese Gafencu ca sfânt în viaţa lor?

- Tocmai prin aceea că nu a urmărit să se impună. Oamenii au primit de la el mesajul acesta de dragoste şi de rugăciune fără ca el să teoretizeze. Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie - spuneau băieţii care au stat cu el în celulă - aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt.

- Care alţi foşti deţinuţi credeţi c-ar trebui să fie canonizaţi?

- Păi mai era şi Ianolide, şi toţi aceştia vechi, care au intrat în temniţă sub Antonescu şi au avut o viaţă duhovnicească extraordinară. Ei erau „grupul misticilor”, trăitori ai rugăciunii, care au trecut prin închisoare ca nişte flăcări. Ei toţi erau pentru noi sfinţi.

- Eu mă gândeam, de pildă, la Constantin Oprişan. Credeţi c-ar trebui să fie canonizat?

- Sigur că da. Dacă nu l-am numit acum este pentru că nu vreau să mă repet. Pentru mine Constantin Oprişan rămâne printre cei pe care îi socotesc sfinţi fără niciun dubiu.

- În afară de aceştia doi, dintre ceilalţi din închisoare, morţi acolo sau pe urmă, pe cine credeţi că ar trebui să mai canonizeze Biserica?

- Păi, pe toţi aceştia despre care ţi-am spus.

- Şi pe Ianolide?

- Sigur. Şi pe Ianolide. Neapărat.

- Gheorghe Jimboiu?

- Da, iartă-mă, am uitat de Jimboiu. Cum să nu?!...

- Şi pe maica Mihaela?

- Pentru viaţa pe care a avut-o ea, curată şi devotată, şi pentru curajul ei de a-L mărturisi pe Hristos şi de a se opune ateismului, sigur că şi pe ea…

- Dar pe profesorul George Manu?

- Cu George Manu am stat pe acelaşi palier la Aiud, dar nu l-am cunoscut personal. În ’43 el a refuzat compromisul propus de sovietici şi astfel şi-a semnat practic singur condamnarea la moarte. Acolo, la Zarcă, profesorul Manu scria tot felul de lucruri pe care ni le transmitea nouă în celule şi care ne-au ajutat mult la creşterea spirituală, dar şi la angajarea minţii, ca să nu înnebunim. Acolo totul era activitate duhovnicească, chiar şi cunoştinţele lui ştiinţifice ne-au ajutat. Scria foarte frumos şi era un om credincios şi foarte demn.

- Dar deţinuţii de la Târgu-Ocna, bolnavi de tuberculoză, care au refuzat streptomicina ce le-o oferea Securitatea în schimbul furnizării de informaţii, pot fi socotiţi martiri?

- Sigur. Despre ei ştiam mai puţin, de curând am aflat cum au refuzat medicamentele, ceea ce este un lucru foarte mişcător.

- Pentru că tot vorbim de martiri, a apărut acum un Acatist al Sfinţilor Români din închisori...

- L-am primit, l-am primit. (…)

- Deci toţi aceştia care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consideră sfinţi, ar trebui canonizaţi?

- Incontestabil! Numai că Biserica se teme atunci când se vorbeşte despre cei din închisori. A rămas cu aceeaşi idee, că sunt „duşmanii poporului”, sau ceva de felul ăsta! Cred că ezitarea vine din pricină că au fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumnezeu!

- Ce ar trebui totuşi să facă atât credincioşii, cât şi anumiţi preoţi mai curajoşi, ca să zic aşa, pentru ca aceşti sfinţi din închisori să fie mai cunoscuţi?

- S-a întocmit un dosar, de către foştii deţinuţi politici, pentru canonizarea lui Gafencu, s-au scris articole, dar toate acestea sunt înăbuşite pentru simplul motiv că a fost legionar. Ca şi cum Moise Arapul, care a fost tâlhar, cum ştiţi, nu trebuia canonizat! Acum, dacă a fost cineva legionar, este incriminat pentru toată viaţa. Adică Biserica se dovedeşte superioară lui Iisus Hristos! Fiindcă Iisus Hristos a stat de vorbă cu toţi, nu? Şi a făcut din pescari apostoli şi din nişte păgâni mucenici. Totuşi Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită obedienţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta. De ce? Numai ei ştiu!

- Am putea lua exemplu de la Biserica Rusă? Să ne gândim la Patriarhul Tihon, care a fost canonizat…

- Da, sigur că da. Rusia a canonizat pe toţi care au murit în închisori, mii de sfinţi a făcut! La noi nu s-a canonizat niciunul din închisoare! Adică Biserica îşi reneagă propria sa comoară.

- Credeţi că ecumenismul îşi spune şi aici cuvântul?

- Nu cred că ecumenismul îşi spune cuvântul. Pur şi simplu Biserica, de când s-a terminat comunismul, nu s-a gândit niciodată să facă ceva pentru cei care au murit în închisori.[2]

- În ce măsură sfinţii din închisori au fost un sprijin pentru ceilalţi deţinuţi, mai slabi în credinţă?
- Păi, aceşti sfinţi au făcut şi convertiri. Poate nu prin discursul lor, să zic aşa, dar prin atitudinea lor, prin bunătatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le ţineau. Erau unii care o săptămână întreagă nu mâncau nimic. Vă închipuiţi că în condiţiile de acolo, din închisoare, cu mâncarea aceea, toţi eram flămânzi, ori ei erau nişte oameni care trăiau parcă numai cu rugăciunea! Şi totdeauna, deşi erau bolnavi, ca Gafencu, îi ajutau pe ceilalţi. După eliberare, Wurmbrand, un evreu convertit care a stat la Târgu-Ocna cu Valeriu, mi-a spus că primea în închisoare nişte medicamente şi nu ştia de unde vin. Mai târziu a aflat că i le trimitea Gafencu. Aşa că antisemitismul, exagerările acestea pe care le-au făcut comuniştii, nu sunt decât nişte poveşti.

- Aţi spus că sfinţii din închisori au schimbat vieţile celorlalţi deţinuţi, că au făcut convertiri...

- Da, sigur, au fost convertiri. Cel puţin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune! Costache Oprişan la fel. Nu numai că ne converteau sau întăreau credinţa noastră, dar pur şi simplu făceau minunea supravieţuirii, pentru că-n închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune şi fără iertare nu puteai să supravieţuieşti! Ei făceau această minune în celula în care stăteau, schimbau inima noastră, stingeau vrăjmăşia noastră faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima noastră de la răzbunare, sau chiar ură, către Dumnezeu şi către dragoste şi toate aceste schimbări lucrau în inima noastră şi organismul nostru se schimba şi el, prin rugăciunea lor, sau prin darurile pe care ni le făceau. Şi aşa am supravieţuit.

Din Temnite spre Sinaxare


[1] Din interviul luat de părintele Moise de la Oaşa tipărit în volumul Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 42-46.
[2] Între timp, cu binecuvântarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist, a apărut la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române un Martirologiu numit „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”, Bucureşti 2007, în care este menţionată jertfa multora din cei prigoniţi în temniţele comuniste.

Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu