luni, 8 octombrie 2012

Părintele Cătălin Dumitrean vorbeşte despre părintele Arsenie Boca


-Părinte, de unde evlavia aceasta din jurul personalităţii Părintelui Arsenie şi a „fenomenului Prislop”?
-Este o minune a contemporaneităţii româneşti. Dacă toate minunile ar dispărea în România de astăzi şi ar rămâne numai mormântul de la Prislop, este de ajuns să ne considerăm fericiţi. La Prislop acolo unde se află mormântul părintelui e cerul coborât pe pământ. Nu exagerez. Părintele este viu lucrător printre acei pelerini şi vieţuitori ai vrednicei mânăstiri. Sunt monahii de mare prestigiu şi forţă duhovnicească. Dumnezeu a îngăduit tainele de la Prislop, ca un semn evident al reabilitării definitive al Părintelui Arsenie şi al proclamării sale ca sfânt al cerului. Nici nu putem pune în discuţie un astfel de adevăr, totul este atât de evident, iar minunile săvârşite după mutarea Sa la cer sunt indiscutabile probe ale sfinţeniei sale.

-Şi totuşi ce se întâmplă la Prislop?  De unde atâta emulaţie evlavioasă şi transfigurare spiritual?
-Misterul nu poate fi elucidat decât într-un singur fel. Părerea mea este că duhul părintelui este deasupra mormântului. Observaţi dumneavoastră, orice pelerin care vine la Prislop pleacă cu o impresie deosebită şi cu un optimism debordant. Hai să ne referim numai şi numai la acest aspect. Ce se întâmplă cu oamenii care vin la mormânt, spun o rugăciune şi lasă acolo o floare, iar apoi când se întorc acasă sunt efectiv transfiguraţi şi fericiţi. Le povestesc zile la rând semenilor lor despre acest loc minunat. Iar relatarea este atât de entuziastă încât şi alţii, mai puţin credincioşi, sunt atraşi ca un magnet de miracolul acestu mormânt şi de dorinţa de a-l vizita. Hai să facem o comparaţie cu mărturisirea noastră creştină referitoare la alte adevăruri ale credinţei. La post, la rugăciune, la Sfintele Taine, la sărbători etc. Nu-i aşa că avem o ezitare în a le relata lumii despre aceste lucruri? Şi totuşi, când vine vorba despre Prislop, pudoarea se risipeşte, nu ne mai este deloc teamă că vom fi socotiţi ridicoli şi ne exprimăm liberi părerile. Deci, ce se întâmplă ce se ascunde după această sete de mărturisire a credinţei, dacă nu însuşi harul Sfântului Duh? De aceea, afirm cu toată convingerea, la Prislop este o coborâre mare de har.


-Dar ce legătură are harul cu Părintele Arsenie?
-Tocmai, că prin această slobozire a energiei necreate şi divine, Dumnezeu demonstrează că Sfântul Părinte Arsenie este unul dintre casnicii lui. Şi cum, în acel pământ stă trupul adormit al părintelui, iar sufletul este în simfonie cu trupul şi după moarte, Dumnezeu cinsteşte osemintele acestui mare prooroc al neamului românesc tocmai prin harul slobozit nelimitat asupra tuturor acelora care vin la Prislop. Prin aceasta se răsplăteşte lucrarea mărturisitoare şi vocaţională a părintelui săvârşită pe pământul acesta.

-Şi ce mai putem remarca la Prislop?
-Un anumit fel de evlavie spontană a maselor de credincioşi. Sunt sublimi şi unici. Pe 30 noiembrie sau în luna mai, când este hram la Mânăstire, se întâmplă ceva incredibil, un fel de resurecţie a vocaţiei mărturisitoare a acestui neam de martiri. Un fenomen spiritual greu de descris în concepte teologice. Poporul îmbălsămează mormântul cu florile curate ale credinţei fireşti. Vă rog să mă credeţi că nu există în toată ţara Românească un asemene pelerinaj. Şi forma şi fondul sunt diferite de tot ceea ce se întâmplă în alte locuri din ţară. Totul este pur şi plin de smerenie. Nu sunt atitudini îmbâcsite cu spinii kitch-lui comercial, al taberelor de infecţie culinară şi cu machiavelismul ostentativ al politicienilor de ocazie.

-De ce pleacă oare credinciosul de rând în pelerinaj la Prislop?
-Pentru că vrea să găsească puţină linişte şi înţelegere. Asta înseamnă că el este efectiv văduvit în parohie de aşa ceva. Şi atunci aleargă spre duhul Părintelui Arsenie spre a primi dragoste şi asistenţă duhovnicească. Aceasta este adevărata problemă pe care trebuie să ne-o punem. Nu arătând cu degetul spre populismul duhovnicesc al maselor, considerându-le isterice şi superficiale. Oamenii aceia au nevoie de ceva mai mult. Au nevoie de noi. De duhovnici, de profesorii de teologie, de teologi. Să le vorbim mai mult. Să-i ascultăm mai mult. Să le înţelegem necazurile şi durerile vieţii. Să-i considerăm prioritari înainte de orice evaluare academică a egoismului nostru faustic. Pe românul nostru de rând îl doare sufletul că s-a abătut necazul asupra lui şi nu ştie cum să mai iasă din împresurarea dracilor. Şi atunci, oamenii simpli cumpără cărţi de rugăciune, acatiste, lumânări, prescuri, metaniere, ţin zile îndelungate de post şi ascultă cântece creştine, care să le aline credinţa. Vin la Sfânta Liturghie şi la Sfintele Masluri şi se spovedesc după pravilă. Asta înseamnă ortopraxie, nu vorbe şi atitudini infatuate. Vedeţi, de ce poporul are percepţia sinceră a harului Sfântului Duh? Pentru că, omul simplu mai întâi pune în practică mai întâi învăţătura şi abia apoi o aprofundează. Prin astfel de oameni a supravieţuit Sfânta Biserică în vremuri de ateism şi în timpurile secularizate de astăzi. Vedeţi de ce este iubit şi în continuare părintele Arsenie? Pentru că, El a fost, este şi va rămâne duhovnicul inimilor celor mulţi şi plini de dor Dumnezeiesc.


Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu