O profesoară şi totodată mamă a şase copii, doamna I. R., ne arată cum a reuşit să învingă aceste mentalităţi.
- Doamnă I., este adevărat că în societatea noastră există o atitudine ostilă faţă de mamele cu mulţi copii?
- Da, am trecut şi eu prin aşa ceva, şi am auzit şi de alte cazuri… De-a lungul vremii s-au adunat probleme – infime, le-aş spune, dar care mi-au îngreunat inima. Prin parcuri, de exemplu, am întâlnit părinţi care nu-şi lăsau copiii să se joace cu ai mei. La fel, probleme au apărut şi la şcoală. Fetiţa îmi spunea: „Mami, prietena mea cea mai bună m-a rugat să ne jucăm în secret, ca nu cumva să afle mama ei! I-a interzis să se joace cu mine, zice că sunt dintr-o familie de ţigani”. Adică în România doar ţiganii pot să aibă copii mulţi?… Iar dacă un român îndrăzneşte lucrul acesta, trebuie neapărat să fie asimilat ţiganilor?…
Cred că identificarea peiorativă cu o altă etnie e o greşeală de creştere în sine. De ce să semeni în copilul tău atâta dispreţ gratuit?… Mi se pare un mecanism odios al unui nou fel de „reeducare” la care românii sunt supuşi. Nu spun că funcţionează peste tot, însă eu l-am întâlnit nu de puţine ori… Iar această mentalitate, din păcate, este transmisă de mulţi dintre părinţi copiilor lor.
- Să fie oare reflexul vinei resimţite de aceşti părinţi pentru faptul că ei au evitat să aibă copii mai mulţi, respingând astfel darul lui Dumnezeu?
- Nu ştiu, mă gândesc că oricum aceasta este una dintre reflexiile evidente ale îndepărtării oamenilor de Dumnezeu. Mentalitatea lor nu mai este una creştină. De pildă, când mergeam în parc, o mămică îmi făcea foarte des tot felul de aluzii sarcastice, care mă dureau foarte tare. Îmi spunea lucruri care se voiau ambalate într-un compliment: „Vai, doamnă, nu ştiu cum mai aveţi timp să vă şi asortaţi, când aveţi de crescut şase copii!”.
Aceeaşi mămică îmi spunea că intenţionează să-şi retragă fetiţa, cu cerere la director, de la orele de religie. Şi am întrebat-o: „S-a întâmplat ceva? Sau poate sunteţi de altă confesiune?”… „Nu, nu sunt de nici o confesiune, dar am auzit că ăştia de religie sunt ortodocşi şi că sunt foarte periculoşi!” „De ce spuneţi asta?!”… „Că în dogmele lor se spune că toţi creştinii adevăraţi trebuie să moară pentru Hristos – şi mă tem ca fetiţa mea să nu se arunce în cap, să nu se sinucidă pentru Hristos!”. Era clar că nu avea nici un fel de cultură generală, şi-mi era tare greu să-i explic despre importanţa muceniciei şi despre rolul mucenicilor pentru noi.
Anul trecut, aceeaşi mămică a produs o mare tulburare în şcoală. Dânsa îşi aroga dreptul de a-i „educa” pe colegii Adinei, fetiţa ei; şi aşa am aflat cum le vorbea, cum îndrăznea să-i abuzeze psihic pe copiii noştri… Într-o zi, i-a adunat pe toţi băieţii, colegi şi cunoscuţi de-ai fetiţei ei, ca să le ţină o „lecţie”. A făcut această „terapie de grup” tuturor băieţilor aflaţi acolo şi le-a spus: „Am auzit că mă criticaţi în faţa Adinei, că sunt enervantă!”.
Copiii erau supăraţi că mama Adinei se auto-invita în toate taberele şi excursiile lor, la toate zilele de naştere, intervenea în joc să-şi protejeze permanent copilul – şi le strica ziua, le strica excursia. Ei între ei, cum sunt copiii, s-au plâns de lucrul ăsta, iar Adina i-a spus totul mamei sale – şi ea s-a simţit ofensată şi a venit să-i mustre: „Dacă eu sunt enervantă, haideţi că vă arăt eu cum sunt mamele voastre!”. Şi a luat fiecare băiat din acel grup şi l-a umilit în faţa celorlalţi, spunând câte un lucru urât despre mama lui: „Mama ta este o mincinoasă, a ta este mahalagioaică, a ta este o hoaţă, că are banii de la fondul clasei şi nu ştim ce face cu ei!”… Acest lucru lezează rău inocenţa şi psihicul unui copil, când este umilit în grup.
- Şi băieţilor dumneavoastră ce le-a spus?
- Ai mei acasă au venit plângând: „Mami, ne-a zis mama Adinei” – şi acum fie-mi iertată exprimarea, reproduc exact ce mi-au zis ei – „că Mama voastră, după ce a tras şase copii ca o curvă, nici nu ştie să-i crească!”… Ai mei nu ştiau ce înseamnă acel cuvânt, dar s-au informat la colegii lor şi au venit foarte supăraţi. Am auzit că atitudinea aceasta de a-i vorbi unui copil cu vorbe obscene poate fi asimilată unui abuz sexual. Acasă, copii şi-au pus tot felul de întrebări chinuitoare: „Dar oare de ce a vorbit doamna aceea aşa despre tine?”…
Copiii mei au suferit foarte mult, pentru că, neştiind ce înseamnă acel cuvânt, i-au întrebat pe alţi colegi şi s-au panicat: de ce mama lor este aşa?… La momentul acela, mi-a zis şi duhovnicul că sunt foarte afectaţi. Vă daţi seama, pentru un copil cu minte curată, care încă mai este în dubii dacă l-a adus sau nu barza, ce înseamnă să i se explice acel cuvânt – şi acţiunea prin care persoana respectivă este catalogată aşa! La 8 şi, respectiv, 9 anişori, nu erau, clar, pregătiţi psihic să îndure vorba asta. Am trăit clipe cumplite.
În necazul meu, am îndrăznit să mă duc şi să depun o plângere la direcţiune – singură, pentru că celelalte mămici nu au simţit că ar fi important să mi se alăture. Şi conducerea şcolii a luat atitudine în favoarea noastră. I s-a făcut un ordin de interdicţie şi mama Adinei nu a mai avut voie să intre în curtea şcolii pe tot parcursul anului trecut, astfel încât şi-a luat copilul de la poartă.
„Mai mulţi fraţi, mai multe diplome!”
- Credeţi că a înţeles ceva din cele întâmplate? I-a folosit ordinul de interdicţie ca să-şi schimbe mentalitatea?
- Nu ştiu dacă a înţeles ceva, căci e greu să schimbi mentalitatea oamenilor, dar eu sunt o persoană extrem de sensibilă. Nu puteam rămâne cu mâinile în sân, fără să fac nimic, asistând la ce se întâmplă. M-am sfătuit şi cu o prietenă minunată, întrebând-o ce-i de făcut cu genul ăsta de oameni, iar ea mi-a zis un lucru extraordinar: „Nu rezolvi aşa, cu lege, cu interdicţie, decât parţial – va fi o soluţie cu s mic… Soluţia cu S mare este să mişti ceva în interiorul acelei doamne. Fii tu un model pentru ea, fă-o pe ea să vrea să fie ca tine!”…
- Şi aţi reuşit?
- M-am tot frământat cum să pun în practică sfatul acesta… pentru că doream să fie copiii mei iubiţi şi respectaţi. Şi a lucrat mult Dumnezeu. Copiii mei s-au străduit să înveţe mai bine la şcoală – fără să le cer eu! – şi aşa, la sfârşitul anului, am avut ocazia să le spun: „Vedeţi de ce e bine că sunteţi mai mulţi fraţi? Pentru că aşa plecăm acasă cu mai multe diplome!”. A fost primul pas, prin care ei m-au ajutat. Al doilea, tot prin ei l-am făcut.
Şcoala lor se bazează pe sistemul „Step by Step”, în care se colaborează mult cu părinţii; orice părinte poate veni la ore să prezinte copiilor meseria lui, să ţină mini-conferinţe cu copiii. Eu m-am implicat foarte mult în anul acela şcolar, am făcut mult voluntariat la clasele lor, pentru că mi-am dorit să fiu cât mai aproape de copiii mei, să intru în grupul lor de prieteni, ca să-i ajut să treacă peste trauma pe care o suferiseră. De fetiţa acelei doamne m-am ocupat în mod deosebit, pentru că o simţeam ca pe o victimă şi ţineam foarte mult la ea.
Şi într-o dimineaţă, în septembrie, când îmi duceam copiii la şcoală, m-a oprit doamna directoare şi mi-a zis: „Doamnă, câte lucruri minunate aţi făcut anul trecut cu copiii noştri, fără să fiţi plătită! Anul acesta n-aţi vrea să lucraţi în continuare, dar să vă plătim? Aveţi şi trei şcolari aici, v-aţi implicat foarte mult, am vrea să vă dăm o slujbă!”. Şi aşa am reuşit să fac lucrul la care m-a îndemnat prietena mea. Am muncit enorm, cât am putut eu, alături de ei. Aveam bucuria de-a fi alături de copiii mei, în mijlocul prietenilor lor, şi să-i integrez într-o activitate frumoasă pe toţi. Eram mămica iubită a lor – şi a colegilor lor! Aceasta ajută enorm un copil.
Şi astfel s-au stins traumele lor, mai mult decât ducându-i la psihiatru şi la psiholog. Am încununat activitatea mea cu o expoziţie- spectacol cu ocazia Crăciunului. Şi am invitat toţi copiii din şcoală să vadă ce a realizat grupul de copii care a lucrat cu mine. Şi, la un moment dat, la una din reprezentaţii a venit şi Adina cu mama ei. M-a impresionat enorm. Au stat doar la uşă, n-au îndrăznit să intre. A fost un lucru bun, că ea s-a apropiat cu curiozitate să vadă ce au făcut copiii, nu s-a mai izolat. Şi aşa cred că am reuşit ceea ce mi-a zis prietena mea: „Fă-o să iubească ceea ce faci tu şi să te aprecieze, şi aşa îşi va da seama că a greşit când te-a judecat!”.
„Să-i învăţăm să ne povestească tot ce li se întâmplă…”
- Mai cunoaşteţi şi alte cazuri în care copiii sunt agresaţi psihic pentru că au mai mulţi fraţi sau surori?
- Prin natura meseriei, am umblat prin multe şcoli şi am fost martoră la lucrurile acestea fără să vreau… Şi, într-adevăr, am mai întâlnit critici la adresa unor copii cărora nu aveai ce să le reproşezi, dar care erau luaţi în râs de colegii lor numai pentru că aveau mulţi fraţi acasă.
Mi s-a întâmplat să asist la o scenă în care unii copii se agăţaseră de o fetiţă, care se vedea că face parte dintr-o altă „clasă” – şi din punct de vedere estetic, şi din punct de vedere moral. Era un copil frumos, delicat şi inteligent. Iar ceilalţi o hăituiau ca şi cum ar fi vrut să o dea jos de pe un piedestal.Ei bine, o chinuiau pe fetiţa aceasta spunându-i tot felul de vorbe urâte, legate de faptul că mama ei născuse şapte copii. M-a impresionat la această fetiţă felul în care ignora cu eroism toate atacurile lor. Se vedea că nu se plânge acasă, că era obişnuită cu asta – rămânea în sfera ei, nu răspundea atacurilor colegilor ei.
Îi ignora cu multă seninătate, în ciuda agresivităţii cu care era atacată: „Mă-ta a turnat şapte, tu tot şapte o să torni!”. Mă surprinde martirajul acestor copii care, ca să-şi protejeze acasă mămica, nu o să spună niciodată prin ce trec. Eu cred că sunt mulţi astfel de copii, care nu spun acasă câte pătimesc de la colegii lor…
- Şi ce ar trebui făcut ca, totuşi, copiii să spună părinţilor prin ce trec?
- Este important să fie învăţaţi să spună totul acasă, căci nu sunt abuzaţi numai în acest fel. Asist deseori la ameninţări de genul: „Vezi, dacă o să spui acasă, o să spun şi eu părinţilor tăi că ai făcut asta şi asta, şi o să te bată!”. Să-i învăţăm să ne povestească tot ce li se întâmplă şi să hotărâm împreună ce-i de făcut.
Greşim atunci când noi înşine ne ignorăm copiii şi nu stăm de vorbă cu ei. Câţi părinţi ştiu ce păţesc copiii lor la şcoală?… Ne rezumăm la a-i întreba acasă ce note au luat sau, eventual, ce note au luat colegii lor la test – fără a ne gândi că, pentru ei, testul este de fapt o situaţie de tipul celei despre care v-am povestit, peste care trebuie să treacă demni! Sunt examene reale, pentru care micuţii noştri depun eforturi supraumane să ia „notă de trecere”. Adică să ne mulţumească şi pe noi, părinţii, să nu ne iasă din cuvânt – şi, în acelaşi timp, să nu se izoleze, să rămână acceptaţi în grup. Realizaţi prin ce trec?… Mie-mi dau lacrimile.
Ai mei ignoră, zâmbesc, se autopersiflează, inventează glume, numai să rămână simpatici şi să lase, tot ei, acel loc de „bună ziua” în mediul lor, care le este vital…
- Au mai fost momente în care v-aţi simţit marginalizată din cauză că aveţi mulţi copii – de exemplu, în carieră?
- Da, au fost situaţii în care nu am primit anumite slujbe pentru că se ştia că am mulţi copii. O colegă din altă instituţie, unde mi-am lăsat un CV, mă ştia din auzite şi s-a exprimat aşa: „Haideţi să o chemăm să predea la noi pe cucoana aceea, sectanta aceea cu mulţi copii, aia cu fuste lungi! Da’i profesoară bună! Uite câte diplome obţin copiii pregătiţi de ea!”. Şi directoarea, din aceeaşi „sectă” cu mine – luându-mă eu după crucea supradimensionată care-i odihneşte mereu pe decolteul generos – a zis: „Nici nu încape vorbă! Nu ne interesează”.
Sau, alt lucru pe care deseori îl aud: „Ai născut atâţia, felicitări… Dar sper că de acuma te opreşti!”. Mă întreb cu sinceritate care-i procesul psihic prin care un străin căruia nu-i ceri niciodată ajutorul (deci nu-l copleşeşti, nu i te jeleşti), sau care te vede pentru prima dată, înainte de salut şi prezentare, îşi formulează speranţe legate de… viaţa ta intimă! Cine eşti tu, să-mi fixezi robinete la bucuria pe care o am?… Mie nu mi se parecă am mulţi, pentru că la fel cum mi-a fost al doilea, deja îţi este mai uşor – după care, funcţionând ca un grup şi jucându-se împreună, tu, ca părinte, ai mai mult timp. Eu nu am ratat nimic în carieră.
Cariera mea s-a dezvoltat foarte mult tocmai datorită faptului că am şase copii. Am putut să-mi continui studiile pe materia mea şi să încep un doctorat tocmai pentru că am şase copii şi am avut ce să cercetez. Nu am lucrat aşa, virtual, văzând şi studiind copiii altora. I-am analizat pe copiii mei zi şi noapte, în toate stadiile de dezvoltare neurologică.
- Este nevoie de o educaţie a părinţilor pentru a le schimba mentalităţile?
- Educaţia permanentă este tradusă în nevoia de desăvârşire. Asta ne cere Hristos. Cine poate spune că s-a terminat cu educaţia lui? Ce înseamnă „să te desăvârşeşti”? Înseamnă că ai de învăţat până în ultima zi a vieţii. Şi părinţii cu atât mai mult, pentru că au în mâini vieţile copiilor lor.
E greu cu educaţia adulţilor. Dar nu imposibil. Are mult de lucru Hristos cu noi; cei care sunt atei trebuie să primească un fel de hrană, celor care au un duhovnic le este mai uşor, pentru că îi mai povăţuieşte pe ce cale ar putea să o ia…
Important este să ne străduim să-i creştem frumos cu toţii, în dragoste unii faţă de alţii, să-i învăţăm să ierte şi să fie totdeauna cu fruntea sus!
Material realizat de Raluca Tănăseanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu