Nu trebuie să ne supărăm şi să ne ieşim din fire de nimic, fiindcă, supărându-ne şi enervându-ne prea des, enervarea ne va deveni o foarte vătămătoare obişnuinţă, atât din punct de vedere moral, cât şi fizic, în timp ce, arătându-ne nepăsători faţă de adversităţi, ni se va forma buna şi folositoarea deprindere de a suporta totul cu calm şi răbdare.
Din cauza nenumăratelor imperfecţiuni existente în raporturile noastre reciproce pot apărea multe situaţii critice şi, dacă ar fi să ne supărăm de fiecare dată, ar însemna să nu ne mai rămână de trăit decât câteva luni! În plus, supărarea şi enervarea nu pot îndrepta lucrurile, ci dimpotrivă, le pot degrada, datorită propriei lor... degradări. Mai bine să fim mereu calmi, egali cu noi înşine, plini de dragoste şi respect faţă de oamenii cu o moralitate în suferinţă şi în special fată de apropiaţii, rudele şi subalternii noştri. Fiindcă omul nu este înger şi, pe deasupra, viaţa noastră a ajuns să decurgă astfel încât păcătuim în fiecare zi şi aproape fără voie, chiar şi atunci când suntem decişi să nu cădem în păcat. „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-1 voiesc, pe acela îl săvârşesc“ (Romani 7, 19).
Însuşi Domnul ne-a învăţat să privim cu îngăduinţă desele neîmpliniri şi căderi omeneşti, atunci când a zis: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“ (Matei 6, 12) „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea“ (Luca 6, 31). Şi cine dintre noi n-ar vrea să fie tratat de alţii cu îngăduinţă, cu răbdare, când se află în necaz, când se poticneşte sau cade, când se face vinovat de neîmpliniri şi scăpări? De aceea şi Apostolul ne învaţă să fim îndelung-răbdători şi îngăduitori. „Dragostea - zice Apostolul Pavel - îndelung rabdă este binevoitoare, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, toate le suferă, toate le rabdă, nu cade niciodată“ (cf. I Corinteni 13, 4-8).
Sf. Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, p. 298-299
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu