duminică, 24 aprilie 2016

Episcopul Iosif Stoica al Maramureşului (1690-1705) – un model de ierarh si o viaţă de mărturisitor


După dezbinarea de la 1701, propaganda catolicismului a început să se răspândească şi în Maramureş. La sinodul din 7 oct. 1698 de la Alba Iulia, semnau şi protopopul Matei din Lăpuş, protopopul Ştefan al Chioarului, preoţii Ştefan şi Nistor din Chioar[1]. Pentru a înlătura acţiunea prozelitistă uniată dirijată de episcopia din Muncaci, preoţimea din Maramureş a ales în 1690 un episcop din părţile locului, pe protopopul Iosif Stoica, nobil din Criciova (azi comuna Crişăneşti din dreapta Tisei), hirotonit arhiereu în Polonia de fostul mitropolit Dosoftei al Moldovei, aflat atunci în exil.

La 15 mai 1690, episcopul Stoica ţinea un sobor în satul Budeşti, judecând un proces de proprietate, la 17 aprilie 1698 (şi în 1699, tot la Sighet) un alt „sinod mare” la Sighet, un sinod la mănăstirea Moisei, în 1700, şi un sobor la Sarasău, la 29 sept. 1704. „Soborul” sau „scaunul de judecată” era format din protopopii celor trei „ieraşuri”: „de Sus” (al Vişeului), al Cosăului şi „de Jos” (al Sighetului) precum şi din câţiva preoţi şi nobili mireni, ca „asesori” ai soborului.

Episcopul Iosif n-a avut o reşedinţă stabilă, ci sta fie în mănăstirea de lângă Hust, fie în mănăstirea Uglea. Pe un antimis cu text slavon sfinţit de el, se intitula: „din mila lui Dumnezeu episcop ortodox al Maramureşului, exarh al stavropighiei patriarhale constantinopolitane, administrator al Mitropoliei din Bălgrad din Ardeal”.
Puţin probabil că a fost locţiitor de mitropolit (de la moartea lui Varlaam în 1692 până la alegerea lui Teofil); mai degrabă, el se socotea ca singurul reprezentant autentic al Bisericii Ortodoxe româneşti de aici, în vremea când mitropoliţii de Bălgrad erau supuşi superintendentului calvin. Iosif Stoica rămâne în istoria Bisericii noastre ca un ierarh vrednic, care a ştiut să-şi apere fiii duhovniceşti în faţa oricăror încercări ale episcopilor uniţi de la Muncaci de a atrage pe români la uniaţie. Clerul şi credincioşii din Maramureş au fost cu totul străini de actul de unire, săvârşit de Atanasie Anghel în 1701.

Istoricul şi fostul cancelar al Transilvaniei, Nicolae Bethlen (1642-1716) afirmă că episcopul Iosif a întocmit şi o scrisoare împotriva unirii cu Roma, bazat pe texte din Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, din nefericire pierdută[2].

Despre viaţa sa din tinereţe, aflăm că a început să înveţe la biserica din sat, şi-a continuat studiile la mănăstirea Peri şi apoi în Polonia. Istoricul Ştefan Meteş afirmă că Iosif a studiat şi la mănăstirile din Moldova, probabil la Neamţ: „din cei cari şi-au făcut călugăria şi învăţătura în Moldova mulţi s-au întors în Ardeal ajungând preoţii diferitelor sate, apoi călugări…şi mai puţin au urcat treptele episcopiei: Ilarion, Varlaam, Anastasie, Tarasie, Gheorghe, Eftimie, Spiridon şi Augustin la Vad; Petronie, Silomon, Savul, Iosif Stoica etc. în Maramureş”.

Întorcându-se, s-a căsătorit şi a fost hirotonit la mănăstirea Peri pentru biserica din Ciumuleşti, de lângă satul natal. Rămânând văduv curând, s-a călugărit schimbându-şi numele din Ioan în Iosif. Pentru viaţa sa aleasă, cultura teologică, inteligenţa şi împlinirea misiunii de slujire, a fost ales protopop al Vişeului. Vremurile tulburi, cu presiunile calvine şi catolice au făcut să fie ales episcop (o alegere providenţială), Dumnezeu punând pavăză Bisericii maramureşene în aceste vremuri tulburi, pentru 20 de ani.

Pe lângă mănăstirile Hust şi Uglea, şi-a găsit adăpost la mănăstirile Giuleşti, Moisei, Budeşti şi bineînţeles, Peri. Titlul său pomenit pe antimisul menţionat, data din 1693, antimis confecţionat probabil în Moldova de călugărul Nicodim şi purtând un chip al Sf. Arhanghel Mihail. În primii zece ani ai păstoririi, a făcut faţă presiunilor calvine, iar apoi a făcut faţă problemelor ridicate de catolici.

În acest timp se vor fi afiliat episcopiei româneşti şi ruteni ortodocşi, căci întâlnim la unul din soboare şi pe protopopul Ioan din Jagova (1689-1704)[3]. Din problemele rezolvate la soboare şi judecăţi, episcopul s-a dovedit a fi „un păstor sufletesc energic, harnic şi cu grijă mare pentru viaţa religioasă şi morală a credincioşilor săi şi pentru disciplina bisericeasccă, şi totodată un demn apărător al bunurilor bisericeşti împotriva celor ce încercau să le înstrăineze”[4]. Îndeosebi a fost un luptător îndârjit împotriva episcopului unit Iosif de Camellis, catolic fanatic ce încerca să-l compromită încă din 1692, într-o scrisoare din 15 martie, către autorităţile comitatului, acuzându-l că hirotoneşte pe bani preoţi fără pregătire. Iosif a fost „cel mai strălucit şi mai de frunte episcop al Maramureşului, a cărui faimă a străbătut hotarele comitatului şi ale ţării”[5].

Că el lupta împotriva calvinilor, reiese din plângerile acestora, mai ales ale vicecomitelui Maramureşului, Franţ (Francisc) Darvai, care căuta să-l înlăture chiar de la început fiindcă episcopul se opunea propagandei şi căuta să-i elibereze pe români de sub jugul confesional reformat. În 1699 a rezistat în faţa propagandei de unire refuzând să trimită delegaţi din Maramureş şi declarând o unire formală cu reformaţii spre a pune la adăpost Biserica.

El şi-a dat seama că unirea cu Roma (Diploma Leopoldină din 16 februarie 1699 dădea dreptul preoţilor români de a se uni cu oricare din cele patru confesiuni recepte) ar însemna şi primirea jurisdicţiei episcopiei de Muncaci. Fiind ucis arhimandritul unit Isaia la Bixad, a trebuit să plece la Alba Iulia spre a fi cercetat zile în şir de cancelarul Nicolae Bethlen.

Conflictul cu uniţii de la Muncaci era mai vechi, chiar de la începutul păstoririi sale, când „sfinţea pe toţi candidaţii de preoţi respinşi de Muncaci pentru motive de incapacitate şi nedemnitate, cari apoi reîntorcându-se în eparhia lor, refuzau supunerea datorată episcopului şi îndemnau pe ruteni la părăsirea unirii cu Roma” (Al. Filipaşcu)[6]. Reies şi de aici dragostea pentru credinţa dreaptă şi necruţarea oricărui efort în cercetarea păstoriţilor săi. Iar faptul că la actul de unire din 1701 de la Bălgrad (Alba Iulia) n-a luat parte nici un român din Maramureş, se datorează lui.

Scrisoarea pomenită mai sus de Bethlen, a purtat numele de „Contra Unionem cum Pontifice” şi a fost prezntat în 1702. În acest an autorităţile l-au dus la Cluj şi Alba Iulia, „sub honesta custodia”, pentru a discuta cu Bethlen. Cu această ocazie a înaintat acel memoriu despre care guvernatorul scria că: „eu n-am crezut să poată ieşi din cap de român din Maramureş, un răspuns ca acela, nici au cercat neştine de-aici înainte, să unească Maramurăşul”[7].

Opinia istoricului unit Filipaşcu, că „memoriul va fi fost întocmit de calvinii din Sighet, deoarece după alte mărturii, Stoica era ignorant („rudissimus”) în materie religioasă” împărtăşită şi de alţi uniţi, este falsă şi este bazată pe calomniile adunate de istoricul Hodinka într-o carte, măsluite prin metode iezuite, cum s-a întâmplat şi cu alţi ierarhi (mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici ş.a.). Filipaşcu n-a studiat viaţa curată a lui Iosif Stoica, nici luptele sale, nici minunile făcute prin acesta. De altfel am arătat mai sus unde studiase anterior viitorul episcop, iar calvinii nu aveau interes să apere Biserica Ortodoxă.

În acelaşi an era chemat la Sibiu în faţa fiorosului general Rabutin, guvernatorul militar al Transilvaniei. Acesta era o adevărată fiară. La o şedinţă a guvernului le-a spus miniştrilor că numai motivul că sunt proşti îl reţine să nu le taie capetele la toţi.

Somaţia să se prezinte la Rabutin a fost trimsă prin cancelarul Bethlen. Crezând că episcopul nu va veni, i-a scris vicecomitelui să-l aducă legat, dar acesta s-a prezentat generalului. Între ei a avut loc o confruntare pe care numai Dumnezeu o ştie. A fost o adevărată minune că s-a întors cu viaţă şi fără să facă vreo concesie. „S-au înturnat şi cu pace au mers în Maramureş”, notează Bethlen[8].

Iosif Stoica a fost şi la Viena în anul 1701, unde i s-a întins aceeaşi capcană ca şi lui Atanasie Anghel şi lui Inochentie Micu. Imperialii l-au ţinut acolo câteva luni dorind a-l constrânge la apostazie şi trădare, după ce a respins categoric unirea cu Roma. A fost o altă minune că a ieşit de acolo teafăr şi cu conştiinţa curată. „Ierarh al rugăciunii şi al faptelor duhovniceşti şi patriotice” (Nuţu Roşca), a făcut multe vizite canonice şi a ţinut soboare. Cele de la Budeşti (1690), Sighet (1698, 1699), Drăgoieşti (1699), Moisei (1700), Sarasău (1704), Sighet (1704) erau de fapt „reuniuni importante de lucrare întru sporirea dreptei credinţe” (N. Roşca).

Chiriacodromionul publicat de Constantin Brâncoveanu (1699), a fost trimis multor biserici maramureşene. Pe multe se află scris: „din blagoslovenia arhiepiscopuui Iosif Stoica al Maramureşului cumpărat-am această carte”. Pe cazania bisericii din Glod (Maramureş) – biserica de lemn cu hramul Sf. Nicolae este atestată la 1700, dar probabil va fi existat şi înainte, sau o alta[9] – este scrisă însemnarea : „din îndurarea Părintelui şi sârguinţa Fiului şi obârşirea Duhului Sfânt şi din blagoslovenia Preasfinţitului Iosif Stoica a Maramureşului…1700 XI. 17, protopop Ştefan Petrovai”, episcopul de mai târziu al Maramureşului[10].

Între anii 1693-1696 a tipărit la mănăstiea Peri, cărţile: Evangheliarul, Molitvelnicul,Penticostarul şi Triodul. S-a mai adăpostit câte puţin timp, pe lângă reşedinţele menţionate, la Biserica Albă, Sighet şi mănăstirile Ciumuleşti şi Barania, unde a avut o moşie[11].

Păstorirea sa a luat sfârşit în împrejurări neplăcute. În 1705 prigonirile intensificându-se, i s-a intentat de către Darvay un set de 20 învinuiri false (aceleaşi ca şi la Iorest şi Sava) şi fără judecată a fost întemniţat în cetatea Hust, unde a fost supus unui regim de exterminare. La acest complot au participat prin cumpărare (corupere) nobilul Ioan Popovici şi preotul Ivan din Irholz. După luni de zile de stat la închisoare, mănăstirea Peri a fost distrusă (în acest timp), averile episcopiei, bisericilor şi mănăstirilor confiscate, o parte din ele date lui Adam Pogan din Ceb (Cseb), iar alta ocupată de comitat (cele mănăstireşti). Preoţii, nobilii şi credincioşii au protestat energic în mai multe rânduri, dar fără rezultat. De mult timp, episcopul unit Iosif Camillis urmărea impunerea unui vicar unit la Sighet, şi anume pe Gheorghe Bizanczi.

Se pare că însuşi principele calvin Francisc Rakoczy, care se răsculase împotriva imperialilor (răscoala curuţilor, 1703-1711, la care aderaseră cu multă însufleţire românii) avea interesul să aşeze ca episcop pe Iov Ţirca. El a fost în 1697 contracandidatul lui Atanasie Anghel la scaunul de mitropolit. În 1706 era în Moldova, probabil în vederea hirotonirii ca arhiereu, de unde trimitea o scrisoare lui Rakoczy. A fost numit aşadar în locul lui Iosif Stoica, în anul 1707, când intra în fruntea armatelor victorioase calvine în Alba Iulia şi ocupa locul lui Atanasie, refugiat la Sibiu. După recucerirea Alba Iuliei de către imperiali şi restabilirea lui Atanasie, Iov Ţirca se retrase în Maramureş şi ocupă scaunul de episcop. Cât timp a fost aici (1707-1709) a săvârşit o mulţime de excese, fărădelegi şi enormităţi pentru care Comitatul întrunit la 5-6 februarrie 1710 l-a condamnat la moarte, iar omul său de încredere, preotul Ştefan Pap (Oros) din Năneşti, pedepsit cu o amendă de 400 de florini. Ţirca a izbutit să scape de pedeapsă, cu complicitatea protectorului său (a fost lăsat să fugă din faţa pedepsei) şi să se refugieze din Maramureş în Moldova.

Despre episcopul Iosif Stoica mai aflăm că a fost eliberat la sfârşitul lui 1705 sau începutul anului 1706. Maramureşenii s-au bucurat, dar comitatul nu i-a mai recunoscut demnitatea de episcop. Cu toate acestea, în paralel cu Ţirca şi mai ales după condamnarea lui (încă din 1709), a săvârşit diferite slujbe arhiereşti îndeosebi pe teritoriul Muncaciului. “A sfinţit vreo 60 de preoţi pentru eparhia Muncaciului, a readus la <<schizmă , adică la Biserica Ortodoxă, 16 sate unite” sau că, fiind “chemat de Kaminski, în anul 1709, a hirotonit în Muncaci câţiva ţărani”[12]. Lucrul acesta a fost posibil mai ales că, după moartea lui Iosif Camillis (1706), situaţia eparhiei Muncaciului era foarte tulbure.

În Maramureş, Biserica ortodoxă era condusă în 1706 de cei patru protopopi. Dar episcopul român n-a putut să-şi reocupe scaunul vlădicesc. Se pare că în vara anului 1711 se afla în Maramureş, probabil la intervenţia lui Brâncoveanu către Curtea din Viena, unde încerca acest lucru. N-a reuşit, căci la sfârşitul lui octombrie sau începutul lui noiembrie acelaşi an, a trecut la cele veşnice, se crede că la mănăstirea Giuleşti.

Mai menţionăm tăria sa de caracter şi darul suprafiresc cu care Dumnazeu l-a înzestrat, specific sfinţilor, în timpul petrecerii la închisoarea Hust. A fost ţinut în regim de exterminare, cu foame, frig, umezeală şi lipsă de lumină, cu ziduri puternice de piatră dură, cu grosimea de peste 2 metri. Înăuntrul cetăţii era un mare depozit de pulbere explozibilă şi armament. Mai târziu (1768) un trăznet puternic a aprins pulberea şi a aruncat în aer cetatea.

Adăugăm faptul că mănăstirile Giuleşti şi Moisei unde şi-a avut reşedinţa, au scăpat de tunurile lui Bukow. La Peri, unde a fost hirotonit preot se zideşte o biserică, la Apşa de Jos se întemeiază o mănăstire, iar în dreapta Tisei au apărut cel puţin 14 mănăstiri. În timpul regimului comunist, în Maramureşul din România s-au ridicat 35 de biserici noi, 46 case parohiale şi au fost renovate şi pictate multe din cele existente[13].

Având în vedere sfinţenia vieţii şi suferinţele îndurate ca mărturisitor al Ortodoxiei, la propunerea episcopului Justinian Chira al Maramureşului, Sf. Sinod l-a trecut în rândul sfinţilor prin hotărârea din 20 iunie 1992 şi abia peste 11 ani, la 9 septembrie 2003, a urmat proclamarea solemnă a canonizării. Ziua de prăznuire este la 24 aprilie, alături de Sfinţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici.

Istoricul unit Tit Bud afirmă: “fericit ar fi fost poporul român din comitatul Maramureş, Satumare, Ugoci, Beregh, Hajdudorogh şi a Birului dacă ar fi rămas continuu sub jurisdictiunea archiepiscopilor de Alba Iulia. Fericit, căci nu s-ar fi ruthenisat multe sate româneşti, cum ştim, că s-au ruthenisat prin preoţii rutheni trimişi de la Muncaci şi de la Ungvar”[14].

Referitor la unirea cu Roma, Petru Maior scria că ea este “o meteahnă străină”; Gheorghe Şincai spunea că aceasta n-a avut alt rezultat decât “ura dintre fraţi”, iar Gheorghe Bariţiu a calificat unirea cu Roma drept cea mai mare nefericire a poporului român. Este interesant de subliniat că în cazul mitropolitului Sava Brancovici (1656-1680), primul care a pus problema canonizării a fost un cărturar unit, August Treboniu Laurian, care, încă la 1850 scria: “Sava II fu unul dintre mitropoliţii cei rari şi care merită de a fi numărat între sfinţi”.

Pe lângă cei trei corifei ai Şcolii Ardelene (Maior, Şincai, Clain), au fost şi alţi doi istorici uniţi care au prezentat luminos figura mitropolitului Sava: Al. Papiu Ilarian şi Gheorge Bariţiu. Deci Iosif Stoica n-a fost singurul caz de admirat din partea uniţilor, meritele fiindu-i recunoscute de toţi cei de bună credinţă[15]. Sf. Iosif a fost un adevărat mărturisitor, luptător şi apărător al Ortodoxiei şi al românilor maramureşeni pe care-i iubea atât de mult şi pentru care s-a jertfit.

[1] Amănunte la S. Dragomir, Românii din Transilvania şi unirea cu biserica Romei, Cluj, 1990; Nicolae Densuşianu, Independenţa bisericească a Mitropoliei Române de Alba Iulia, Braşov, 1893 – Alba Iulia, 2002, reed.
[2] Cf. Pr. Prof.dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Buc., 1992, p.191.
[3] Cf. S. Reli, Biserica-Ortodoxă Română din Maramureş în vremurile trecute, Cernăuţi, 1938, p.103; Ş. Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu 1936, p. LXXIX- LXXX.
[4] Ş. Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, vol. 1, Sibiu, 1935, p.238; S. Reli, op.cit., p.105.
[5] S. Reli, op.cit., p.106.
[6]Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Ed. Universul, Bucureşti, 1940. , p.133.
[7] La Gh. Şincai, Hronica românilor…, anul 1702, în vol. Despre vechimea  şi continuitatea românilor, Ed. Militară, Buc., 1989, p.159; v. şi la Al. Filipaşcu, op.cit., p.135; S. Reli, op.cit., p.110; Ş. Meteş, Istoria Bisericii…, p.239.
[8] Gh. Şincai, op.cit., p.159.
[9] V. Novac, L. Magdan, România – ghid turistic, Buc. 2006, p. 192.
[10] Ioan Ruşdea, Biserica Ortodoxă din Maramureş. Continuitatea episcopilor maramureşeni şi reînfiinţarea episcopieiTeză de Licenţă în Teologie, Cluj, 1951, p.22.
[11] Amănunte la: Nuţu Roşca, Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, în vol. Maramureş – vatră de istorie milenară, vol. III, Ed. Dragoş Vodă, Cluj, 1997, p.213-219; idem,  Adevărul contra dezbinării, Ed. Cornelius, Baia Mare, 2002, p.51-55.
[12] La S. Reli, op.cit., p.117.
[13] N. Roşca,  Adevărul…, p.53, 54; despre Iosif Stoica, vezi şi studiul Pr. Prof. I. Chirilă dinÎndrumător bisericesc, Cluj, 1989; studii şi articole în revistele Ortodoxia maramureşeană şiGraiul Bisericii noastre, de la Baia Mare.
[14] T. Bud, Disertaţiune despre episcopii şi vicarii români din Maramuresiu, Gherla, 1891, p.25.
[15] La Teodor Hermann, Monografia isrorică a protopopiatului ortodox român Dej, 1935, p.66; Pr. Prof. dr. M. Păcurariu, Mitropolitul Sava Brancovici al Transilvaniei, în rev. Biserica Ortodoxă Română, 3-4/1983, p.246.

Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu