joi, 11 iulie 2013

Parintele Amfilohie Brânză, in revista Familia Ortodoxă, despre Justin Pârvu: "O candelă în întunericul acestui veac"

Ieromonahul Amfilohie (Brânză), Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, Diaconeşti

„Ne simţeam şi noi datori să suferim împreună cu el”

- Părinte Amfilohie, ce v-a impresionat cel mai mult la Părintele Iustin?

- Faptul că el a căutat să transpună credinţa în faptă, să o trăiască în modul în care Scriptura ne cere să biruim lumea. A fost un om care a biruit lumea cu puterea credinţei în Hristos. În preajma lui am simţit o putere duhovnicească deosebită, care trezea în om conştiinţa că nu poate trăi fără un ideal. Întotdeauna îţi puneai probleme esenţiale de viaţă în dialogul cu Părintele Iustin: Ce urmăreşti? Unde eşti? Către ce te îndrepţi? Şi asta l-a făcut să fie pentru noi, şi pentru întreaga Biserică, un mare animator, care s-a silit să pună în tiparele marilor înfăptuiri puterea credinţei. A fost omul care a înţeles revigorarea neamului şi a societăţii (care se află astăzi într-un haos şi un dezechilibru evident) prin faptele credinţei.Pentru noi, mai ales pentru cei tineri, a fost o candelă în întunericul acestui veac, la lumina căreia întunericul din noi şi din jurul nostru se împrăştia prin puterea credinţei în Hristos. Însă credinţa lui a fost una vie, lucrătoare, una vitejească, dacă se poate spune aşa, care schimba gândirea şi viaţa omului din temelii. Prin cuvântul său a ridicat pe mulţi pe treptele unei vieţuiri creştine capabilă să meargă până la sacrificiu. În preajma lui, omul slab se simţea puternic şi căpăta încredere; de altfel, a insuflat această încredere tuturor celor cu care discuta – că omul, prin credinţă, poate să biruiască până şi imposibilul, tot răul din el şi din societate.

A fost un om în care strălucea iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproapele şi iubirea de patrie în acelaşi timp. Părintele a înţeles să ne trăim credinţa în toate direcţiile acestea, ca fii ai lui Dumnezeu şi ai neamului nostru. El ne-a ajutat să înţelegem neamul în lumina dimensiunii spirituale şi a destinului nostru istoric.

Aşadar, pentru mine, Părintele Iustin a fost marele Duhovnic, care a ştiut să lucreze în adâncul sufletului omului, să mişte în el năzuinţele spre ţelul final al vieţii: învierea, unirea cu Hristos, absolutul, desăvârşirea. Mulţi pot spune multe despre Părintele Iustin, pentru că l-au cunoscut în fel şi chip. Eu aşa l-am avut înaintea ochilor şi în sufletul meu: ca pe omul care, în vremurile acestui ateism în care Noua Ordine Mondială merge evident spre instaurarea unui guvern mondial, ne-a arătat lumina Adevărului şi ne-a îndemnat ca, în tot ceea ce facem, să avem ca punct de referinţă Adevărul, iar nu principiile omeneşti, fiindcă numai pe calea Bisericii se poate aduce această pace, iubire şi stabilitate în suflete şi în societate.

Nedepărtarea omului de Dumnezeu, aducerea lui la misiunea istorică şi divină cu care este înzestrat a fost toată preocuparea Părintelui Iustin, din câte l-am cunoscut eu. Aşadar, n-am decât să recunosc faptul că toată orientarea mea în viaţa duhovnicească şi toată lucrarea pe care o săvârşesc aici, cu maicile şi cu oamenii din jurul nostru, este marcată adânc de educaţia pe care Părintele Iustin mi-a dat-o, educaţie pe care a făcut-o, de altfel, cu toţi cei din preajma lui. Alina suferinţele bolnavilor, întărea în primejdii şi necazuri pe ceilalţi, dar mai ales a ridicat conştiinţele la o misiune de viaţă mult mai înaltă. A adus omul la rosturile mari ale vieţii şi a trezit conştiinţele pentru misiunea noastră ca fii ai lui Dumnezeu pe acest pământ.

Material aparut in revista Familia Ortodoxa, luna iulie 2013

Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu