Despre buna-mireasmă a sfintelor moaşte şi despre izvorârea de mir

Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir a trăit în timpul Sfântului Patriarh Nifon (1556). El a fost trimis de Patriarh şi de Sfântul Sinod în Egipt, ca să confirme uimitoarea minune care avusese loc acolo, mutarea muntelui Ntour Tag dintr-un loc în altul. Chiar dacă în lume primise diferite slujbe ecleziastice, inclusiv şi cea de secretar al episcopului, Sfântul Teofil le-a părăsit pe toate, ca să vină la Muntele Athos unde a dus o viaţă ascetică în Sfintele Mănăstiri Vatoped şi Iviru şi în Chilia Pantokrator din pustiul Sfântului Vasile.

Înainte de răposarea sa în Domnul, acest vrednic de pomenire i-a cerut ucenicului său să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pădure. Aşa s-a făcut. 40 de zile fiarele sălbatice şi păsările nu i-au atacat sfântul trup. Mormântul său a răspândit un miros dulce de mir, care chiar până astăzi e simţit de oamenii evlavioşi care merg să se închine la moaştele sale. Aşa a fost Sfântul Teofil, adevăratul prieten al lui Dumnezeu, trandafirul mirositor al virtuţii şi ascezei.

În 1948 a răposat în Domnul un sfânt ce s-a arătat mai recent, părintele nostru Sava de la Sfânta Ana, care, după ce a plecat din Ţara Sfântă, a mers să locuiască în Kalymnon unde a înfiinţat Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, pentru femei.

Părintele Justin Pârvu despre viata in lagarul de la Periprava

Părintele Justin Pârvu, care a fost închis 4 ani în lagărul de la Periprava, ne relata următoarele: „Păi, ce osteneală aveam noi în Deltă, ca deținuți! Să vii tu dintr-o celulă după opt ani, torturați fizic și psihic, și să ții piept la așa agricultură, cu o sapă de 4 kg!… Când începeam lucrul la ora 7 dimineața, era o căldură de nici nu puteai să stai pe fierbințeala nisipului. Eram supravegheați și când vedea caraliul că vrea să te ajute careva – ferească sfântul! Eram istoviți și sleiți de puteri, iar la capătul rândului ne aștepta un cazan cu fiertură de carne de cal. Era numai spumă și nu mânca nimeni. Apoi erau niște vânturi foarte puternice, încât când plecam seara, eram totuna numai praf. Când ajungeam la cabană nu ne mai recunoșteam unul cu altul. Primeam și noi câte o căniță de apă.

Dar să vedeți cât de grea era pentru ei numerotarea. Începea gardianul numerotarea din trei în trei și nu ajungea săracu’ prea departe, că se împotmolea. Venea locotenentul major și el: Ce faci, măi prostule, numără și tu pe două paturi!. Dar nu reușea nici acesta. Venea în cele din urmă comandantul și, după ce se încurca și el, punea pe unul din noi să facă numerotarea. Și până la urmă, banditul număra, în cinci minute, 800 de oameni.

Mai primeam o zeamă, un fel de mâncare de bostan cu coaja groasă, și asta era toată hrana noastră. Unii mai munceau și la grădină. Și ferească Dumnezeu să fi luat vreo căciulie de usturoi sau să fi dus vreun morcov la câte un bolnav! Mare minune să scape cu viață unul ca acesta. Apoi era pedeapsa cu izolarea. Stăteai 48 de ore ghemuit cu mâinile la piept într-o carceră de beton aflată la doi metri sub pământ încât abia răsuflai” .

Fragment din articolul „O națiune care-și uită martirii și eroii este o națiune sinucigașă” Periprava – lagărul comunist de exterminare; de Monahia Fotini publicat in Revista Atitudini, Nr. 56

Lavra Sfantului Serghie de Radonej (Rusia)

Chilia Panaguda din Muntele Athos

LA MĂNĂSTIREA VĂRATEC, SFÂNTUL GHEORGHE (LAZĂR) – MEREU ÎN PRIVEGHERE de Pr. Stavr. Constantin Catană

Fără să alunecăm în exagerări, vom spune că pentru noi, sfinții laolaltă constituie călăuze sigure în cunoașterea și trăirea Evangheliei lui Iisus Mântuitorul. De la unii ne împărtășim din scrierile și faptele lor, iar de la alții, culegem flori de trandafir din smerenia lor adâncă cu post și rugăciune, pentru că au supraviețuit ca mari făuritori de viață spirituală, fiind adevărați cenzori ai moravurilor veacului lor și ai slăbiciunilor omenești, de totdeauna, arătând drumul care duce spre dobândirea desăvârșirii și a unei vieți fără de păcat.

Ca ortodocși români, avem marea bucurie ca printre mulți sfinți, să avem trecută în calendarul ortodox și pomenirea Sfântului Gheorghe (Lazăr), la 17 august, ale cărui sfinte moaște se află puse spre cinstire la Sfânta Mănăstire Văratic, unde sfântul umbrit de Duhul Sfânt printr-o minune grăitoare aici, în grădina Maicii Domnului, s-a împodobit cu virtuțile cerului, moaștele sale fiind o mărturie a adevărului că „prin viața sa de sfințenie s-a făcut trăitor al Ortodoxiei și s-a adăpat din izvoarele limpezi ale Bisericii, printr-o nevoință și o asceză rar întâlnită chiar și în Sinaxarele Vieților de Sfinți”.

Moșul Gheorghe Lazăr, așa cum a fost cunoscut și cinstit până când a fost canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, și-a odihnit osemintele „în tăcerea solemnă și tainică a gropniței de sub Biserica Sfintei Mănăstiri Văratic”, alături de celelalte rămășițe pământești ale unor monahii și slujitori bisericești. Acolo, la lumina candelei, osemintele moțului din județul Alba au stat vreme îndelungată. Pelerini din toate colțurile țării și de peste hotare veneau aici pentru închinare, ca la un sfânt.

Moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu

Moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu se află la biserica "Sfântul Gheorghe - Nou" din București. În ziua Adormirii Maicii Domnului, în urmă cu 304 ani, Constantin Brâncoveanu era decapitat, alături de cei patru fii ai săi și de sfetnicul Ianache, pentru că nu s-au lepădat de credință. (Sursa: Trinitas TV)

Sfântul Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, duhovnic al Domnitorului Neagoe Basarab

Nicolae s-a născut în Peloponez la mijlocul secolului al XV-lea din părinţi de neam bun şi evlavioşi. Primele litere le-a deprins în locurile natale. I-a avut ca dascăli pe Eftimie şi pe ieromonahul Iosif. Pe cel de-al doilea l-a însoţit în peregrinările sale. La Epídavros l-au întâlnit pe virtuosul ascet Antonie, al cărui ucenic a devenit Nicolae, care după o vreme a fost tuns monah primind numele Nifon. Avea ca rucodelie caligrafia. După adormirea şi înmormântarea lui Gheronda Antonie, Nifon a dorit să găsească un alt Gheronda la care să intre în ascultare. A aflat despre virtuosul şi înâeleptul misionar aghiorit Zaharia şi a plecat în Epir să-l întâlnească. Ieromonahul Zaharia l-a primit în obştea sa. Nifon l-a urmat cu credinţă în călătoriile sale misionare prin Epir, Epirul de nord, Macedonia şi Ahrida, predicând alături de acesta. În Ahrida, clerul şi poporul credincios au cerut ca iubitul şi cinstitul Zaharia să devină episcopul lor. Acela, deşi la început s-a opus, în cele din urmă a primit. Atunci Nifon a cerut să plece într-un loc liniştit. Părintele său nu a vrut să se despartă de el, deoarece îl dorea ajutor şi următor al muncii sale. Numai după o vedenie dumnezeiască Zaharia i-a îngăduit să plece, spunându-i: „Mergi, fiule, unde te va conduce Domnul, pe Care Îl rog, eu nevrednicul, să mă învrednicească să te mai văd o dată în viaţa aceasta, când va dori pronia sfântă”[1].

Procesiune la peștera Sfintei Teodora de la Sihla

„M-ai biruit, Maica Mea, prin rugăciunea ta cea milostivitoare"

În cartea „Livada de flori duhovnicești" se spune că era un duhovnic cu viață sfântă, care avea multe vedenii și descoperiri. La sfârșitul vieții sale s-a învrednicit de o minunată și înspăimântătoare vedenie:

A văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos șezând pe scaunul slavei și de-a dreapta Lui pe Preacurata Stăpână. Toată oastea cerească sta așteptând porunca Stăpânului. A poruncit Domnul unui înger să sune din trâmbița cea înfricoșată pe care o ținea în mâini și a ieșit un astfel de sunet, încât s-a cutremurat toată lumea ca o frunză de copac când o bate vântul. După puțină vreme a făcut iarăși semn Domnul către înger să trâmbițeze a doua oară și îndată a trâmbițat.

Maica lui Iisus, cunoscând că după al treilea sunet al trâmbiței are să se sfârșească lumea, s-a sculat de pe scaunul său și căzând la Preacuratele picioare ale Dreptului Judecător se ruga cu stăruință să dea vreme de pocăință păcătoșilor, ca să-și plângă păcatele lor. Domnul i-a răspuns, zicând: „știi, Maica Mea preaiubită, câte lucruri de rușine săvârșește lumea cea nemulțumitoare, în fiecare zi. Așadar, nu este cu bună cuviință, nici cu dreptate ca în vreun chip să-i miluiesc, căci nu numai bărbații mireni și femeile, dar chiar și clericii și monahii Mă rănesc în cele dinlăuntru și Mă răstignesc și cu totul au necinstit sfântul chip și îngereasca petrecere, prin desfrânările lor".

Parintele Emilianos Simonopetritul: Sfintii traiesc printre noi!

Interviu cu Starețul Emilianos Simonopetritul

Mitropolitul Ierotheos Vlahos - Ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi

Moastele Sfantului Alexandru din Svir