Buna sara, dumneavoastră - Colinde „Ai lui Ștefan, noi oșteni”

Intalnirea lui Stefan cel Mare cu Daniil Sihastru

În Evul Mediu, atât în spatiul rasaritean cât si în cel apusean este raspândita ideea potrivit careia catastrofele abatute asupra unor tari, în special înfrângerea armatelor crestine într-un razboi sfânt este un efect al pacatelor conducatorului sau al ostasilor. Un razboi sfânt pierdut, era ca si un semn al întreruperii relatiilor dintre Dumnezeu si conducatorul de osti. Din aceste considerente conducatorii (regii, domnii), neîntelegând cauzele înfrângerilor suferite, recurg la ajutorul celor considerati oameni sfinti, pentru ca acestia sa medieze împacarea sau reunirea cu Dumnezeu. Poate ca anume din aceste considerente în spatiul cultural european gasim multe cazuri când personaje înalte primeau sfaturi sau consultatii de la sfinti. În viata Cuviosului Serghie de Radonej se spune ca din cauza pacatelor, Dumnezeu a permis tatarilor sa mearga cu razboi împotriva rusilor. Kneazul Dimitrie Donskoi vine dupa sfat la Cuviosul Serghie de Radonej, care îl binecuvinteaza si-i prezice victoria.

Si în Apus gasim o serie de cazuri, în special cele legate de cruciade, în care viciile cum ar fi: orgoliul, indisciplina, aroganta duc la pierderea unui razboi sfânt. La acest capitol este deajuns sa ne amintim despre dialogul care a avut loc între regele Ludovic VII, întors în Franta din expeditia din Palestina si Bernard de Clarvaux, din care reiese ca Cruciada a 2-a s-a încheiat în anul 1149 cu un dezastru militar pentru Cruciati anume în rezultatul încrederii excesive în sine si nu în puterea lui Dumnezeu. Nici Moldova nu era straina de aceasta paradigma, dupa cum se vede din urmatorul episod din viata lui Stefan cel Mare.

Emisiune cu Părintele Justin Pârvu

 Cred că e din 2002

Revista Ortodoxă ATITUDINI nr. 67

 Detalii pe atitudini.com

Gropnița Mănăstirii Neamț – locul în care peste 500 de slujitori ai Bisericii așteaptă Învierea

Mănăstirea Sihăstria: Priveghere la pomenirea Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni

Colind, maicile de la Petru Voda - D-auzi gazda

Spiridon, Sfantul care isi paraseste racla

Sfantul Spiridon este cinstit de Biserica pe 12 decembrie. Spiridon este sfantul care pleaca periodic din racla, pentru a-i ajuta pe oamenii care il cheama in rugaciune, cu credinta si cu dragoste. Astfel, precum se cunoaste indeobste, Sfantul Ierarh Spiridon al Trimitundei ale carui Sfinte Moaste se pastreaza in catedrala cea mare din insula Corfu, Grecia, este un mare facator de minuni.

Sfantul Ierarh Spiridon s-a nascut in jurul anului 270, in localitatea Askia, insula Cipru, in vremea Sfantului Imparat Constantin cel Mare. Numele sau se trage din cuvantul grecesc "σπυρις", care inseamna "cosulet impletit". Mai inainte de a fi hirotonit episcop, fiind casatorit si avand o fiica, Spiridon s-a indeletnicit cu pascutul oilor. Ramanand vaduv inca de tanar, sfantul a continuat sa-si creasca fiica de unul singur. Mai tarziu, fiica sfantului, Irina, va trece si ea la cele vesnice. Fiind plin de dragoste dumnezeiasca, sfantul va imbratisa o viata ascetica, cheltuindu-si intreaga avere cu ingrijirea bolnavilor si gazduirea strainilor.

„ZOIA CEA DE PIATRĂ”: O MINUNE DIN ZILELE NOASTRE A SFÂNTULUI NICOLAE

Articol apărut în numărul 16 din Familia Ortodoxă

Cu 55 de ani în urmă, de Anul Nou, într-un oraş din fosta Uniune Sovietică s-a petrecut o minune care a întărit credinţa dreptslăvitoare – un fenomen imposibil de explicat pentru autorităţile atee ale vremii.

Iată faptele. Oraşul Kuibîşev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-a preschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioşilor şi locuitorilor de acolo. O muncitoare de la fabrica de ţevi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Klavdiei Petrovna Bolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Klavdia, o femeie credincioasă, dezaprobând această petrecere din timpul Postului Crăciunului[1], a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri. Zoia îşi aştepta iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însă întârzia să apară. După ceva vreme, tinerii au poftit-o pe Zoia la dans: „Hai, lasă-l pe Nikolai, vino alături de noi!” Încinsă de atmosferă, supărată şi fără să se gândească prea mult, ea a zis: „Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nikolai al meu, o să dansez cu Nikolai Ciudotvoreţ (Nicolae Făcătorul-de-minuni)!” – şi, apucând o icoană a Sfântului Nicolae dintr-un colţ al camerei, a strâns-o la piept şi a început să danseze cu ea. Deşi neduşi pe la biserică, ceilalţi oaspeţi i-au spus: „Mai bine pune-o la loc! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Zoia, însă, le-a strigat: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!” şi a mai făcut nişte paşi de dans prin cameră, cu icoana în braţe. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare, ca de fulger. Îngroziţi, petrecăreţii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur şi simplu împietrise, ca şi cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o mişte sau să îi ia icoana din braţe, care parcă se lipise de ea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii.

Părintele Cleopa știa să îmbine asprimea cu blândețea, găsind calea potrivită fiecărui suflet