Odata mi-a spus: “Mai, sa nu cumva sa judecati pe preoti, caci cei ce judeca pe preoti ajung la judecata lui Dumnezeu. Si ei gresesc, si ei sunt oameni. Daca zice cineva ceva rau de preoti, sa ma dai exemplu pe mine…”. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)
Eram la scoala normala când l-am cunoscut pe Parintele Arsenie. Ne ducea în padure si acolo ne adunam multi studenti, printre care multe fete care astazi sunt starete de manastiri. Traiam o viata foarte frumoasa. Parintele Arsenie zicea atunci când se duceau femeile la manastire:
- Mai Marie, de ce nu te duci la biserica în satul tau?
- Apoi vezi Parinte, parintele nostru mai pipa, mai bea, nu-i ca dumneata.
- Ai copii, ai fete maritate; sa te duci si sa spui la fetele tale sa zamisleasca copii care sa se faca preoti asa cum va place voua.
Au venit odata niste studenti de la teologie la Parintele Arsenie la Sâmbata: “Parinte, iesim si noi preoti daca Dumnezeu ne va rândui. Cu ce putem noi sa demonstram la lume ca exista Dumnezeu?” A zis Parintele: “Foarte bine, buna întrebare, dar sa-mi raspundeti voi mie cu ce demonstrati ca exista Dumnezeu”. S-au apucat, au luat dupa Scriptura, nu razbeau nicicum; i-a lasat Parintele pâna seara si n-au putut sa spuna raspunsul perfect. La care Parintele Arsenie le spune asa: “Ma, prezenta voastra trebuie sa demonstreze existenta lui Dumnezeu, când te vede lumea pe tine, sa zica ca exista Dumnezeu”. Mai zicea Parintele Arsenie: “Daca vezi un preot beat în sant, ridica-l si du-l acasa si a doua zi du-te si te spovedeste la el, ca harul nu i se ia”. (Gheorghe Silea, 45 ani - Sâmbata de Sus)
Odata a venit la Parintele un partizan, dintre aceia care au opus rezistenta comunismului în munti, si i-a spus Parintelui: “Parinte ce sa fac? Sa ma duc cu pusca în munti sau nu?”, la care Parintele îi spune ca nu poate lupta cu doua arme: ori cu pusca, ori cu crucea. (Gheorghe Silea, 45 ani, Sâmbata de Sus)
Despre legionari spunea ca-s oameni credinciosi, dar prea se jura; acesta era “salutul” lor: “Jur!” Juratul este un pacat. (Paraschiva Anghel, Dejani)
Erau doua persoane din Orasul Victoria -mama si o fiica- si l-au întrebat pe Parintele Arsenie, ca nu stiau ce sa faca: Sa mearga la manastire sau sa se casatoreasca? si l-au întrebat pe Parintele Arsenie. Parintele a zis: “e grea calugaria, dar e mai grea casatoria ca sa ti-o duci asa cum trebuie”.
În timpul razboiului, tata a fost pe front, în Rusia, iar la luptele de la Cotul Donului a fost luat prizonier si dus în lagar în Siberia. În acest timp, eu si mama mergeam regulat la manastire, rugându-ne pentru ocrotirea lui si întoarcerea acasa. Parintele Arsenie ne încuraja: „Ion are ce-i trebuie cu el. I-am dat eu. Stati linistite!”. Parintele se referea, evident, la credinta si nadejdea în Dumnezeu, pe care i le insuflase. Dupa încheierea razboiului, tata nu s-a mai întors. Vazând acestea, la vreo 2 ani, mama a început sa-i faca pomeni si parastase, împartindu-i de pomana si toate hainele. Mergând apoi la manastire, fara sa-i spuna Parintelui ce a facut, acesta a mustrat-o: „Victorio, de ce-l treci pe Ion la morti si-i faci si parastase? El nu e mort, traieste!”. Mamei parca nu-i venea sa creada, dar, totusi, o vreme, nu l-a mai pomenit la morti. Vazând, însa, ca tot nu se întoarce si nici nu da vreun semn de viata, a început din nou sa-l treaca la adormiti. Parintele a mustrat-o iarasi, de mai multe ori chiar, pâna când,în 1948- tata s-a întors acasa pe jos, din Siberia! Bietul de el, acasa nu-i mai ramasese nici macar o camasa pe care sa o îmbrace (mama i le-a împartit pe toate de pomana). De bucurie, m-am dus singura la Manastire, sa-i dau de veste si sa-i multumesc Parintelui. Era foarte multa lume acolo. Parintele nu a asteptat sa ajung la el, ci facându-si loc prin multimea de oameni, a venit în fata mea si mi-a spus: „No, Maria, mai plângi dupa taica-tau ca a murit si nu mai vine acasa? Vezi c-a venit?”. Tata venise doar de 4 zile si pe la manastire nu a trecut (venise dinspre Rasarit)… (Maria Clopotei, Poiana Marului, jud. Brasov)
Prin 1952-1953 când parintele a fost la canal, cei de acolo ca sa-si bata joc de Sfintia Sa, l-au bagat într-o baraca cu delicventi de rând. Rezultatul a fost ca delicventii s-au întors de la faptele lor rele, vazându-l si ascultându-l pe parintele, si l-au ocrotit. Când trebuiau sa lucreze la canal, sa sape si sa care cu roaba, ei îl scuteau pe parintele de munca pe care trebuia sa o faca, lucrând ei în locul lui. Erau cronometrati sa vada cât au lucrat. Iata ce influenta a avut asupra unor delicventi de rând un om al lui Dumnezeu! Multi preoti si credinciosi care au fost la Canal spuneau ca Parintele a fost deosebit, i-a impresionat pe toti prin puterea credintei, prin puterea si energia trupeasca, desi mâncarea, de multe ori, o dadea altora mai slabi trupeste. Chiar si cei care îl pazeau si îl chinuiau au regretat când Parintele a plecat de la Canal.
Privind viitorul, a spus odata: „Zdreanta rosie, secera si ciocanul, steaua cu cinci colturi va dispare, dar va veni steaua cu sase colturi, anarhia, si va fi vai si amar de lume”. (Cornea Elena, Hârseni)
Parintele le spunea celor care ziceau ca nu se prea pot ruga sa înceapa cu citirea Noului Testament; sa înceapa cu Evanghelia de la Matei si sa citeasca cu mare atentie Predica de pe Munte de mai multe ori pâna ce va patrunde si în minte ceva din Duhul Evangheliei. Parintele a zis despre sectari ca „se duc în iad cu Biblia în mâna”.
Au fost niste oameni de la noi din sat în Postul Pastilor la Parintele si i-a zis unuia în biserica -era plina biserica- „Ma, sa mai postesti!”. Unul de la noi din sat i-a zis: „Da, Parinte, postim”. Dar Parintele i-a zis: „Da, ma, chiar tu o sa postesti cu slana în traista!”.
Când am fost la Draganescu, unde picta Parintele, dânsul a stat de vorba cu fiecare, deci, a stat de vorba si cu mine. L-am întrebat: „Parinte, pe ce sa pun accent? Pe Psaltire, pe acatiste, pe «Doamne Iisuse…», pe carti sfinte…? Cam asta e rânduiala mea de rugaciune”. Parintele a zis: „Ma, dar cine ti-a spus sa faci asta? Zii rugaciunea mintii si «Tatal nostru» la care te poti gândi toata ziua”. Dupa aceasta discutie si altele am plecat de la biserica - unde era foarte multa lume care dorea sa vorbeasca cu sfintia sa, în auzul tuturor - sa ajungem în Bucuresti ca sa venim înapoi. Mama mea a zis ca Parintele s-a urcat în trenul în care suntem noi. Am mers din vagon în vagon si am ajuns sa-l gasesc pe Parintele si eram bucuros ca acum pot sa stau de vorba cu dânsul. Dar n-am putut! Parintele era urmarit de Securitate; ei erau îmbracati civil si eu nu puteam sa stiu cine sunt. O putere ma tinea si nu puteam sa vorbesc un cuvânt. Vazând ca timpul trece si eu nu pot vorbi cu Parintele, m-am gândit sa pun în practica ceea ce mi-a zis si sa zic si eu „Tatal nostru”. Când am terminat „Tatal nostru”, Parintele a întors privirea la mine si a înclinat din cap, ca si cum a aprobat aceasta rugaciune. Acest lucru m-a facut pe mine sa-mi dau seama ca Parintele are darul clarviziunii, e înaintevazator.
Parintele Arsenie a vrut sa fie înmormântat la Manastirea Sâmbata, iar parintele Veniamin, care a fost staret, a acceptat acest lucru, dar nu de la început. Când s-a hotarât, Parintele i-a spus: “Acum e prea târziu. Sa ma înmormânteze la Prislop, ca e manastire saraca“- stia ca va veni multa lume în pelerinaj.
Unul din cei care au fost la înmormântare, Constantin Jurcovan din Recea, a spus ca atunci când sapau groapa Parintelui, a aparut pe cer un nor alb, ca o ceata, pe care scria cu negru Enoh, cu litere tot din nori formate. Cei care au vazut au spus ca a fost duhul lui Enoh în Parintele Arsenie. (Paraschiva Anghel, Dejani)
Odata, am ajuns la manastire la Prislop si nu avea cine sa acopere cu sindrila acoperisul portii. Era numai meseriasul, domnul Vâlcea, care a facut si crucea Parintelui Arsenie, dupa cum i-a spus Parintele. Când a scris pe cruce anul mortii “1989″ i-a zis Parintelui Arsenie: “Nu grabim?”, si Parintele a zis: “Nici un ceas din 1990″.
În postul Pastilor, anul 1989, ma aflam cu fratele Andrei (fiul protopopului Galea din Sibiu) la Draganescu. Parintele Arsenie îl vede pe Andrei si batându-l pe umar îi spune ca este “ultimul calendar”. Noi ne gândeam ca urmeaza sfârsitul lumii dar, în realitate, urma sfârsitul Parintelui Arsenie: 28 XI 1989. (D-na M. A.)
În 1989 m-am gândit sa mai cercetez pe Parintele. În 27 octombrie 1989, cu o luna înainte de a-l chema Dumnezeu la cele vesnice, mi-a spus la despartire: “Este ultima data când ne vedem”. Eu am gândit ca e ultima data în luna aceea. Stiind gândul meu mi-a raspuns: “Nu, eu am sa plec pentru totdeauna”. Îmi parea rau, pentru ca ma legasem sufleteste de Parinte. Dar mi-a spus: “Ma duc, dar de acolo de unde ma voi duce, am sa va ajut mult mai mult decât am facut pâna aici”. În 28 noiembrie 1989 am primit un telefon care m-a întristat mult de tot, caci am aflat ca Parintele a plecat din lumea aceasta. La înmormântare am avut impresia puternica ca vad moastele unui sfânt si mi-am zis: “Parinte, ai fost mare în viata, mare te-a lasat si moartea aceasta”. (Pr. Prof. Simion Todoran)
De câte ori mergeam la Draganescu, întâlneam o credincioasa, Mariana Dodi din Bucuresti, care pregatea pliculete cu mir si le împartea la credinciosi. La aceasta femeie Parintele îi spunea mereu ca ea are “sa scape din toate”. Acest lucru s-a adeverit si cu ocazia cutremurului din 1977. Locuind la un bloc cu noua etaje, foarte vechi, împreuna cu o femeie care urma sa nasca si pe care o gazduia, în timpul cutremurului au intrat sub tocul usii, asa cum se obisnuieste în asemenea situatii. Instalatiile fiind foarte vechi, blocul a explodat, aruncându-le pe amândoua în mijlocul strazii scapând astfel cu viata în timp ce restul locatarilor au murit.
Parintele Arsenie spunea ca sfârsitul lumii depinde de purtarea lumii, nu de Dumnezeu, ca Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci sa se întoarca sa fie viu, dar noi prin faptele noastre îl fortam pe Dumnezeu sa ne gate odata, ca nu ne mai poate suporta.
La câtiva ani dupa ce l-am cunoscut pe Parintele, mama mea a paralizat ramânând imobilizata la pat. Am fost nevoita sa ma internez cu ea în spital. Dupa externarea din spital, într-o dimineata, au sunat la poarta casei noastre doua fete, spunând ca sunt din Bucuresti. Le-am pus mai multe întrebari pentru a putea sa le cunosc mai bine, dupa care le-am poftit în casa si le-am întrebat de scopul vizitei lor, la care ele m-au întrebat daca pot sa ramâna câteva zile pentru a-mi veni în ajutor la îngrijirea mamei. Surprinsa, le-am întrebat cine le-a trimis si de unde aveau adresa mea. Fetele s-au eschivat si nu au raspuns. Am acceptat sa ramana câteva zile, dar în aceste zile am fost anuntata de la Râmnicu Vâlcea ca tatal meu a murit. Abia dupa anuntarea mortii tatalui meu am realizat ca au fost trimise de Parintele Arsenie pentru a fi lânga mama, eu putând astfel sa particip la înmormântarea tatalui meu. Una din fete este maicuta la Tismana, cealalta locuieste în Turda.
Doua maici (surori) de la Schitul Cornet povesteau ca erau nehotârâte daca sa intre sau nu în monahism. S-au dus la biserica Draganescu, dar acolo era puhoi de lume. Stateau si se gândeau ce ar putea face caci peste o jumatate de ora pleca autobuzul si n-aveau cum ajunge la Parintele Arsenie. În acelasi timp, una din ele se gândea cum sa-i puna întrebarea: “Parinte, ce sa fac, sa ma casatoresc sau sa intru în monahism?”. Statea cu capul în jos gândindu-se cum sa întrebe, când, deodata, a simtit un gând clar, lucid. Simtea ca nu-i gândul ei, caci ea nu gândea asa de clar si de lucid: “Daca vrei sa fii monah trebuie sa duci si pacatele tale si ale neamului, ale neputinciosilor, este o cruce grea, etc. etc.”. Stia ca nu e gândul ei; era peste puterea ei de a gândi atunci. Acel gând i-a mai venit înca o data si atunci a ridicat capul si s-a uitat de departe la parintele Arsenie, care peste multime, i-a zis: “Ei, ai înteles? Acum du-te la autobuz”. Parintele Arsenie stia gândurile oamenilor, îi citea ca pe o carte. (Pr. Ciprian Negrean)
Ne-a povestit lelea Dâmboiu, care a visat noaptea ca trebuie sa mearga la parintele la închisoare, sa-i duca sapte bucati de pânza alba, o pâine si o bucata de slanina. Sa taie felii pâinea si slanina. S-a dus, si când a ajuns, i le-a bagat usor. Si i-a spus: „Tu sa te întorci repede, sa nu-ti întorci capul înapoi, ca o sa traga dupa tine”. Pe toti paznicii i-a adormit. Când o iesit din curtea închisorii, s-au trezit paznicii, si au început sa traga. Ea s-a dus mai încolo, speriata, si nu s-a mai vazut.
„Exista Rai si iad”, sunt primele cuvinte pe care le-am auzit spuse de Parintele Arsenie, rostite cu o voce puternica si care nu admitea replica, în ziua de 1 iulie 1946. Mi s-a parut un raspuns la nedumerirea mea în privinta acestor doua notiuni: iad si rai, post mortem, pe care nu le puteam concepe nici ca o gradina frumoasa, nici ca un râu de foc, reprezentând fericirea si nefericirea vesnica. Cu aceasta afirmatie categorica si-a început Parintele Arsenie seria de predici tinute zilnic, uneori si de doua ori pe zi, între 1 si 20 iulie, de la altarul din padurea Manastirii Sâmbata.
Parintele hotarâse sa tina aceste predici în special pentru intelectuali, iar pe tarani îi sfatuia sa plece sa-si vada de gospodariile lor, caci, zicea Parintele: „Cu un intelectual am mai multa bataie de cap decât cu o mie de tarani”. Aceste predici pe care le ascultau fascinati, au fost o adevarata scoala revelatorie de spiritualitate crestina pentru majoritatea ascultatorilor, crestini prin traditie si Botez, dar nu si prin întelegerea mesajului lui Hristos în viata veacurilor pamântesti. Lipsa de întelegere si, mai ales, de acceptare fara cârtire a învataturilor vietii. La întrebarea: De ce este atâta suferinta în lume? Parintele a raspuns raspicat: „Evaziune de la suferinta nu cunosc: si Hristos a suferit. Rabda!”. Raspunsul era clar: Hristos a suferit ca Om, nu ca Dumnezeu, deci, si tu, omule, poti rabda si nu crucificat, toate celelalte dureri fizice sau morale, îndurate fara cârtire sau deznadejde.
Parintii mei au fost la o nunta în Sercaita (satul natal al mamei) si pentru ca eram rude apropiate mama a participat cu 3 zile înainte la ajutor la nunta. Într-una din zile a mâncat 2 ochiuri, ouale find tinute într-o zeama de var ca sa tina mai mult. Aceste oua i-au afectat tot organismul, în special ficatul. Dupa nunta, la vreo 2-3 zile, mama facea niste crize asemanatoare cu cele de epilepsie. Sâmbata s-a deplasat împreuna cu tata la Bucuresti la Draganescu, la Parintete Arsenie. L-au gasit pe Parintele pictând. Când au intrat pe usa bisericii Parintele si-a îndreptat privirea spre ei si a strigat catre mama: „Ce zic doctorii din Fagaras ca ai, ma?”. Mama i-a raspuns: „Epilepsie, Parinte”. Dânsul a zis: „Ma, astia te omoara cu zile. Nici ei nu stiu, dar nici tu nu stii. Stii de unde ti se trage ce ai?”. Mama a zis: „Nu stiu, Parinte”. Parintele a zis: „Adu-ti aminte când ai fost la nunta asta la tine acasa, ai mâncat doua ochiuri?”. „Da, Parinte, am mâncat”. „Ochiurile pe care le-ai mâncat au fost oua bagate în var. Sa te duci sa-i spui celei pe care le are sa le arunce pe toate ca sa nu mai îmbolnaveasca si pe altii. Tu ai fost mai sensibila si ti-a îmbolnavit ficatul. Ficatul tau fiind foarte bolnav nu-si mai poate reveni si nu se mai poate regenera decât daca mai faci un copil”. Apoi s-a uitat la tata si i-a spus: „Daca vrei ca fetele tale sa aiba mama în continuare trebuie sa mai faci înca un copil caci numai asa i se va regenera corpul”. Tatal meu a zis ca daca asta e situatia o sa mai faca un copil. La care Parintele i-a spus ca si a treia va fi tot fata, desi tata îsi dorea un baiat. I-a spus ca poate sa fie multumit de fete pentru ca-l vor asculta si vor fi în jurul parintilor. Au mai avut, într-adevar, înca o fetita, caci suntem trei surori. Mama si-a revenit si e sanatoasa.
La 14 ani am fost iarasi cu mama la Draganescu, unde curtea bisericii era plina de fagaraseni, de femei din Vistea de Jos, care si în ziua de astazi merg la Prislop si fac ce trebuie pentru parastasele Parintelui. La un moment dat, pe la ora 10 a iesit Parintele din biserica si a strigat: „Fagarasencelor împrastiati-va si luati-o pe sub râpa pe câmp pentru ca securistii au plecat din Bucuresti sa ajunga aici. Când vor ajunge o sa aiba treaba cu voi si o sa va bata”. Toata lumea a început sa se împrastie, inclusiv noi. Dupa vreo jumatate de ora, mergând noi pe câmp (cumva paralel cu soseaua) am vazut masinile securitatii, 4 masini negre care se îndreptau spre biserica. Dupa care, la vreun sfert de ora, aceste masini se întorceau la Bucuresti. Vreo 6-7 persoane, între care si eu cu mama mea, ne-am întors înapoi la biserica; am stat în curtea bisericii dupa crucile de acolo. Parintele a explicat clar ca nu vrea sa vorbeasca cu nimeni pentru ca securitatea l-a suparat si nu vrea sa faca greutati celor care eram acolo. Eu, copil fiind, am încercat sa ma apropii de biserica. Parintele picta unul dintre geamurile bisericii si, la un moment dat, a deschis geamul si m-a întrebat: „Ce vrei, ma?”. Am zis: „Parinte, va rog sa ma ajutati sa ajung cu bine acasa si vreau sa va întreb daca bunica mea sa se opereze sau nu ca mai are înca 6 operatii la burta si nu stie ce sa faca”. Parintele s-a uitat la mine si a zis: „Ma, sa-i spui asa: daca vrea sa mai traiasca si sa te vada pe tine si pe sora ta mireasa sa se opereze. Daca nu vrea sa mai traiasca sa nu se opereze”. Bunica s-a operat si a mai trait pâna dupa ce ne-am casatorit noi.
La vârsta de 7 ani am mers cu parintii mei la Draganescu, unde picta Parintele. Am început sa ma joc si sa alerg prin curtea bisericii. La un moment dat Parintele mi-a vazut dintii care erau foarte cariati. Mi-a întrebat parintii daca manânc lapte, mama spunându-i ca da. Parintele a zis: „Da, dar nu manânca lapte de vaca”. Mama i-a spus ca manânc de bivol pentru ca aveam acasa bivoli. Parintele a spus ca trebuie sa manânc lapte de vaca -un litru pe zi- pentru ca acesta are cel mai mult calciu care se fixeaza în dantura si în tot corpul pentru toata viata. Parintele s-a întors spre tata caruia i-a spus ca trebuie sa mearga acasa si sa cumpere vaca, chiar daca va trebui sa vina cu ea pe jos. I-a dat de înteles ca o va gasi la o distanta destul de mare. Asa a si fost: a cumparat-o de la o distanta de 20 km. Numai dupa ce si-a dat seama ca trebuie sa vina de la acea distanta si-a dat seama de ce l-a atentionat Parintele în acest sens. Am baut timp de un an l litru de lapte si am observat dupa câteva luni cum dintii se curata si într-un an de zile mi s-au curatat toti dintii si nu am mai avut probleme.
Bunica mea povestea foarte des de Parintele Arsenie. Foarte multa lume din jurul Fagarasului mergea la Manastire la Sâmbata pentru Sfânta Liturghie. Un om cu caruta cu cai a mers si el; a lasat calul la marginea padurii, cu hamul pe el, legat de car si a venit sa asculte Sfânta Liturghie. Când a revenit la car si-a gasit calul fara ham; s-a întors înapoi lânga altar; a asteptat sa se termine slujba si apoi i-a spus Parintelui Arsenie ca i-a furat cineva hamul de pe cal. Parintele a întins o privire peste toata lumea care era adunata si dintre toti a aratat cu degetul o persoana careia i-a spus: „Du-te, ma, si da-i hamul din carul tau ca-i acoperit cu patura”. Si asa a fost.
Zicea Parintele: „Ma, eu daca ma duc dincolo, sunt viu si acolo. Striga la mine ca te aud si te scot din orice boala si necaz”. Sau: „Ma, aici nu am timp de voi si nu am odihna, caci veniti toti aici de nu stiu ce sa ma mai fac cu voi. Dar când voi muri, de acolo de sus o sa am ragaz si va vad pe toti si va ajut”. Se ducea lumea la Parintele cu fel si fel de necazuri, iar dânsul le spunea ca nu s-au rugat destul, de aceea patesc atâtea.
Când a fost la închisoare, parintele era pazit noaptea ca sa vada ce face. Dânsul se ruga. Ziua era dus, împreuna cu alti preoti, la Dunare (la canal) ca sa munceasca. În Dunare era o stânca mare de piatra, iar comunistii le-au spus ca daca nu sfarâma si nu scot afara acea stânca din apa vor fi împuscati. Parintelui i-au spus ca el va fi primul. Parintele le-a spus ca sa-i dea un timp de 3 zile si 3 nopti si apoi vor vedea. În acest timp, Parintele cu preotii care erau acolo, au facut rugaciuni catre Dumnezeu. Dupa ce au terminat, în dimineata urmatoare, au venit toti pentru a merge la Dunare sa vada ce s-a întâmplat cu piatra. Când au ajuns au vazut ca nu mai era piatra în Dunare nici macar cât pumnul. Toata piatra a sfarâmat-o Dumnezeu.
Ne spunea Parintele despre oamenii bogati, ca au uitat de Dumnezeu, ca lucreaza si duminica, ei spun ca raiul e aici, pe pamânt, iar Dumnezeu le da toate ca sa-si petreaca aici, pe pamânt. Iar saracilor le da Dumnezeu, din când în când, necazuri, ca sa nu-L uite. Ca si Dreptul Iov, câte i-a dat Dumnezeu, dar nu si-a pierdut credinta; a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”.
Într-o familie barbatul a avut cancer si doctorii i-au mai dat putin de trait. S-a dus la Parintele care i-a zis: „Bine, ma, ca ai venit. Bine ca n-ai venit mai târziu!”. I-a spus sa se duca acasa sa se spovedeasca si el si familia lui, toate rudele, apoi sa mearga din nou la dânsul. S-a dus si s-a împartasit. Înainte de a se mai duce la Parintele s-a dus la medic ca trebuia sa-i mai dea tratament. Dar medicul i-a zis ca nu mai are cancer. Apoi s-a dus la Parintele care stia ca a fost mai întâi la doctor si i-a spus: „Sa va rugati, ma, sa va rugati, ma, sa va rugati, ma! Degeaba platiti la preoti sa se roage pentru voi daca voi nu va rugati”. Parintele a mai spus ca pomenile pentru morti nu se fac cu rudele si cu vecinii, ci cu cei saraci, care nu au.
Tatal meu a lucrat cu Parintele Arsenie saptamâni întregi la chilia din munte. Împreuna cu fratele meu mergeam pe jos, la fiecare sfârsit de saptamâna, la Manastirea Sâmbata. Mergeam de sâmbata si dormeam pe la grajduri si pe unde puteam. Stateam la slujba si Parintele predica, iar pe copii ne aduna pe toti. Parintele a facut lacurile care sunt si acum la Manastirea Sâmbata.
Au venit pe acolo regele si regina mama si au tras cu pistolul în flori si au facut galagie. Parintele s-a dus la ei - dânsul îi cunostea, dar ei nu-l cunosteau pe Parintele - si i-a întrebat ca de ce conturba linistea manastirii? Regele a întrebat-o pe regina ca cine este acesta care-i conturba. Atunci Parintele i-a raspuns pe franceza: „Acesta este staretul manastirii”. Pâna la urma s-au gasit de prieteni. Parintele i-a spus regelui ca nu o sa mai stea mult prin tara .
Parintele facuse atunci altarul din padure si într-o predica spusese: „Ma, întoarceti-va la Dumnezeu caci calul rosu bate la portile Rasaritului. Dar sa nu va întristati ca de acolo vine mântuirea. Prigoana vine de la Apus”. Adica, prigoana vine din Apus acum, în vremurile noastre.
Un om din Hârseni mi-a spus urmatoarele: „Cred ca era 12 noaptea si aveam la mine în buzunar 2300 de lei (bani pe vremea aceea). Neaparat trebuia sa trec un pod ca sa ajung acasa; când sa trec podul am vazut o ceata de tigani. N-am mai avut curaj sa trec podul. M-am gândit ca ei ma prind, ma omoara si ma arunca în apa. Am lasat bicicleta deoparte, m-am uitat spre cer si m-am rugat din toata inima mea ca Dumnezeu sa-mi dea putere sa trec cu bine podul. La un moment dat am simtit în preajma ca o multime de oameni si am prins un mare curaj; nu mi-a mai pasat de nimic, m-am urcat pe bicicleta si am trecut podul. Se uitau tiganii dupa mine, dar nu mi-a zis nici unul nimic. Dupa câtiva ani de la aceasta întâmplare ma înlâlnesc cu Parintele Arsenie Boca, care mi-a zis: „Ma, Matei, ma.., asa sa te rogi toata viata ta, cum te-ai rugat în noaptea aceea”. L-am întrebat pe Parintele: „Care noapte, Parinte?”. „Ma, Matei.. în noaptea aceea în care te-ai gândit ca daca treci podul astia ma omoara, îmi iau banii (2300 de lei) si ma arunca în apa”. Atunci am zis ca mor. „Parinte, în toata viata mea nu am întâlnit om ca dumneata. Eu cred ca sunteti singurul om în tara asta”. Si Parintele îi raspunde: „Ma, Matei, asa ma vezi tu”. „Ba nu, Parinte, dar asa sunteti. De unde sa stiti dumneavoastra ce am gândit eu atunci…”. Asta era de vreo 4-5 ani (când am patit atunci cu podul)”.
Via Amira
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu