Arsenie Boca ne-a pictat pe toti la Draganescu (FOTO)

Un soare astenic, vlaguit de forta dupa o iarna indecent de lunga, amagea strada Abatorului din Draganescu. Singurele fiinte vii care se miscau in peisajul amortit al celei de-a doua dimineti de Pasti erau o batranica incovoiata al carei mers greoi se poticnea in fustele negre suprapuse si un pui de mata ce salta jucaus prin iarba abia nascuta de pe marginea drumului.

Curtea spatioasa a bisericii, jumatate verde, aglomerata de copaci si cruci, jumatate cu aspect de teren viran, nu era strabatuta de niciun fior de miscare. Farama de caldura ii anesteziase profund pe cei cinci-sase caini, pazitori ai bisericii. Doar vocea clara a preotului purtata de doua difuzoare mititele pe deasupra mormintelor din cimitir scutura din cand in cand toropeala matinala de pe malul imensului lac de acumulare al Argesului. Din strada, biserica, partial mascata de brazi inalti aliniati de-a lungul aleii principale, nu se distinge prea clar. Pare o bisericuta de tara. Are schele de jur imprejur si nimic nu dezvaluie ca acesta ar fi locul despre care vorbeste o lume intreaga, locul care ascunde profetiile pe care mii si mii de oameni vin, an dupa an, sa le cerceteze, sa le patrunda sensurile zugravite din gandurile, viziunile si visele celui mai mare duhovnic al Ardealului.

Intrarea e ingusta, zidita parca intentionat asa ca sa nu lase sa alunece afara aerul usor caldut, in care se amesteca intr-o armonie stranie, imemoriala, miasme bisericesti dulcege si mirosuri aspre emanate de hainele enoriasilor, spalate cu sapunuri de casa si pastrate in dulapuri captusite cu naftalina.

Vegheata de frescele a caror densitate imagistica ametitoare “te loveste” de indata ce ai pasit in pronaos se roaga in a doua zi de Pasti comunitatea locala. Sunt femei trecute de prima tinerete si o mana de barbati care se straduiesc cumva sa acopere cu vocile lor puternice, bubuitoare, corul de glasuri subtirele ale enoriaselor dominante din punct de vedere numeric.

Parintele paroh e intors cu spatele si citeste usor aplecat. Statura sa olimpiana umple altarul care mi se pare astfel destul de ingust. Cand iese in fata credinciosilor pare ca sprijina pe umerii sai catapeteasma fragila, delicata, frumos zugravita. Invaluie comunitatea cu priviri usor obosite, dar blande, pline de bunavointa. Iscodeste pesemne ravna enoriasilor sai, dar si strainii intarziati care sosesc unul cate unul si se asaza stingheri mai intr-o parte. E din ce in ce mai multa lume in biserica, dar pe pereti e si mai multa. Pare cumva mai vie, mai dinamica decat ceata ce ingana “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, milueste-ne pre noi”.

Undeva in dreapta, cam cu un metru- un metru jumatate inainte de strana, pe o bucata de zid cat o oglinda de perete e zugravit omul contemporan la apogeul arogantei sale. Alaturi ii sta femeia care-i desavarseste statutul de fiinta patrunsa de superioritatea sa. Vorbeste la telefon, are fruntea strabatuta de ganduri esentiale, iar dupa ce a “dobandit lumea toata”, este in cautarea unei locuinte pe alte planete, avertizand sec ca nu-l mai preocupa dobandirea vesniciei.

“Parintele Arsenie a spus ca putea sa fie oriunde in lumea asta, dar l-a randuit Dumnezeu la noi, la romani, pentru rugaciunile martirilor Brancoveni. Mantuitorul i-a spus sa fie pictor de suflete, sa picteze in inimile oamenilor credinta, sa faca din oameni icoane vii”. (Marturii din tara Fagarasului despre parintele Arsenie Boca)

Mai multe pe Intamplari Savante 

Tweet

Introdu e-mailul pentru abonare: