Silviu Aroneţ
În data de
17 noiembrie 1962, în jurul orei unu din noapte se muta la viaţa veşnică
Stareţul Mânăstirii Rarău, Ieroschimonahul Daniil Tudor, lungind cu suferinţa
şi martiriul său lunga listă a crimelor comise de comunismul ateu.
Decesul a survenit, în închisoarea Aiud, după ce părintele
fusese, din nou, zdrobit în bătăi cu pumnii, bocancii şi bastoanele de către
„omul nou” al orânduirii socialiste.
Fişa medicală a spitalului închisorii consemnează, cu toate
erorile şi omisiunile, starea bolnavului, diagnosticul şi cauza morţii:
hemoragie cerebrală. Nu şi cauza reală a morţii, documentul în cauză
neconsemnând dacă hemoragia a fost provocată de vreo agresiune, însă având în
vedere „antecedentele” securităţii, se poate afirma cu certitudine că părintele
Daniil a fost bătut cu bestialitate, în repetate rânduri. Acesta s-a învrednicit
de moarte mucenicească, mărturisindu-L până în ultima clipă pe Mântuitorul
Iisus Hristos.
Alexandru Teodorescu, Sandu Tudor, fratele Agaton, sau părintele Daniil
– etape ale trecerii de la mirean, la scriitorul îndumnezeit şi la slujitorul
lui Dumnezeu
Până să ajungem la ultimul capitol al vieţii celui care a
fost Alexandru Teodorescu, Sandu Tudor, fratele Agaton, sau părintele Daniil se
cuvine să cercetăm biografia acestei complexe personalităţi, care a marcat
veacul său şi ne-a lăsat moştenire „Rugul Aprins” al credinţei.
Acesta a văzut lumina zilei în data de 22 decembrie 1896, la
Bucureşti, în casa soţilor Sofia şi Alexandru Teodorescu. Copil fiind urmează
clasele primare la Bucureşti, iar studiile liceale le face la Ploieşti unde
tatăl său este numit preşedinte al Curţii de Apel. În ultimul an de liceu, în
1914, tânărul Alexandru este mobilizat, iar în anul 1916 este concentrat şi
avansat, pe front, la gradul de sublocotenent. După Primul Război Mondial Sandu
Tudor studiază pictura la Academia de Arte Frumoase, iar între anii 1922-1924
se îmbarcă pe vasul Dobrogea, ca ofiţer asistent, navigând pe mările şi
oceanele lumii. După anul 1924 revine la Bucureşti, unde continuă studiile
universitare şi predă la Liceul din comuna Pogoanele.
Activitatea literară o începe în anul 1925 odată cu
publicarea volumului de versuri „Comornic”, eveniment consemnat de critica
literară, fără entuziasm însă. Totuşi Constantin Gane va scrie în „Convorbiri
literare” că autorul are „stofa marilor înzestraţi ai marii poezii”. În
prealabil, în anul 1923 în poezia „Patos şi Patmos” ofiţerul de pe vasul
Dobrogea afirma că a văzut arătarea străvezie a „Insulei Apocalipsului”, poezie
care poate fi considerată prima creaţie de factură mistică a lui Tudor.
Perioada 1925-1927 este deosebit de efervescentă din punct de vedere
jurnalistic, acesta colaborând la revistele literare „Gândirea”, „Convorbiri
literare”, „Cuvântul artistic”, „Familia”, „Contemporanul” ş.a. Din ianuarie
1927 lucrează la revista „Gândirea” sub conducerea lui Nichifor Crainic,
redactor şef al publicaţiei la vremea respectivă. Aproape firesc, am putea
spune, acum după atâţia ani, se apropie de literatura mistică, publicând în
acelaşi an (1927), într-o primă formă „Acatistul Preacuviosului Părintelui
Nostru, Sfântul Dimitrie cel Nou, Bouarul de la Basarabov”. Această lucrare va
apărea în volum în anul 1942 sub egida „Fundaţiei Regale pentru Literatură şi
Artă”.
În anul 1928 Sandu Tudor obţine binecuvântarea Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar perioada imediat următoare reprezintă o
intensă activitate profesională în domeniul teologic – subdirector al
Institutului de Teologie din Chişinău, unde decan era la vremea respectivă Gala
Galaction, apoi secretar al Oficiului Universitar la Universitatea Bucureşti –
şi literar-jurnalistic.
Călătoria în Sfântul Munte Athos, minunile şi semnele Dumnezeieşti – jaloane în drumul spre o trăire îndumnezeită
Anul 1929 înseamnă pentru Sandu Tudor un an de cotitură
majoră, prin călătoria făcută în Sfântul Munte Athos. Acolo, călăuzit de
Dumnezeu şi îndrumat de sfinţii călugări cunoaşte în profunzime viaţa monahilor
athoniţi, soarbe nectarul dulce al rugăciunii curate şi smerite a inimii şi se
întoarce pătruns de „duhul curat şi duhovnicesc” al Athosului, după cum va
consemna el însuşi, într-un material de presă.
Călătoria lui Sandu Tudor stă sub semnul minunii. În
momentele cruciale din viaţa sa, mâna lui Dumnezeu şi ajutorul Maicii Domnului
l-au sprijinit şi l-au izbăvit, deschizându-i, în acelaşi timp sufletul spre
trăirea inimii, întru mântuirea sufletului său, pentru că şi cei chemaţi, dar
întârziaţi în păcate, au nevoie de o chemare mai puternică, de semne mai mari.
Astfel, Sandu Tudor scapă dintr-o tentativă de asasinat, în
timpul celui de Al Doilea Război Mondial, într-o localitate din Ucraina, când
un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de pistol automat, în timp ce
dormea. Dumnezeu i-a dat gândul cel bun să se mute din patul în care dormea de
obicei, cu câteva minute înainte de a porni rafala ucigaşă. Apoi, scapă cu
viaţă dintr-un accident aviatic, pe care-l descrie el însuşi: „Într-o zi, pe
când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă,
din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am
strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeu să mă scape. Asta am cerut, cu
lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos.
Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în
cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu
viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”.
Atunci s-a hotărât să vândă întreaga avere, şi-a luat crucea
sa şi a urmat Domnului. Însă, până să ajungă să facă acest pas Sandu Tudor a
fost încercat de Dumnezeu şi chemat să-L caute pe El. Călătoria din anul 1929,
în Sfântul Munte Athos este o astfel de încercare. Această călătorie este descrisă
în cartea „Viaţa ieroschimonahului Daniil Tudor”, apărută la Editura Panaghia,
sub îngrijirea ierodiaconului Cleopa Paraschiv, din care am preluat câteva
fragmente.
„În anul 1929 o ziaristă franceză a scris câteva articole
defăimătoare la adresa călugărilor din Sfântul Munte Athos, minţind că a
vizitat Sfântul Munte, travestită în bărbat. Intrigat de acest lucru şi ahtiat,
ca orice ziarist, după noutăţi Sandu Tudor s-a hotărât să viziteze Sfântul
Munte.
În timpul călătoriei sale se încredinţează de purtarea de
grijă a lui Dumnezeu, care la fiecare pas îi scoate în cale omul potrivit.
Astfel, în Tesalonic, îl întâlneşte pe părintele Bridu, preotul aromânilor
care-i facilitează obţinerea vizei de intrare în Sfântul Munte. Tot aici se
întâlneşte cu schimonahul athonit Elisei, originar din Oltenia”, care-i va fi
însoţitor şi povăţuitor în Sfântul Munte. Diavolul îl ispiteşte, sub chipul
negustorului grec Alecos Papaiani, care-i descrie Sfântul Munte ca pe un loc
„unde nu există nimic altceva decât sărăcie, sălbăticie şi murdărie” şi-i
recomandă să călătorească în apus. Lămurirea vine tot de la Părintele Elisei:
„Cu ochii lumeşti şi păcătoşi atâta se vede. După judecata păcătoasă, nu se
vede decât întunericul. Nu uita că Biserica Ortodoxă, care este Trupul Domnului
Iisus Hristos, nu va fi distrusă niciodată. Biserica Ortodoxă este în mare luptă
cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a
înviat»”. Sub îndrumarea părintelui Elisei, Sandu Tudor îşi lasă barbă şi
vieţuieşte opt luni în Sfântul Munte, urmând îndemnul „ceea ce fac eu să faci
şi tu”. Astfel, află miezul arzând, viu al Ortodoxiei, iar prin faţa lui se
perindă tinereţea lui, cu deşertăciunile ei lumeşti – „Capşa”, cluburile de
noapte, cabaretele, femeile în toalete elegante, şedinţele literare,
petrecerile …
Toată trăirea spirituală din Sfântul Munte Athos se poate
concentra într-o frază, mărturie a părintelui Elisei „Lumea asta întreagă dacă
se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui
Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în
dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se
îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii cu
oftări”.
* * *
În anul 1930 Sandu Tudor editează revista săptămânală
„Floarea de foc”, care va apărea până în anul 1936, iar în 1933 scoate
cotidianul „Credinţa” – ziar independent de luptă politică şi spirituală – care
va fi ulterior interzis de Guvernul Goga. În jurul acestor publicaţii se
grupează tinerele condeie ale vremii, Alexandru Sahia, Ion Călugăru, Eugen
Ionescu, Mircea Vulcănescu, Zaharia Stancu, Cicerone Teodorescu, Eugen
Jebeleanu care duc o acerbă luptă antihitleristă şi împotriva antisemitismului.
În anul 1939 Sandu Tudor este concentrat şi trimis pe
frontul de est. Se întoarce în 1941 şi este numit profesor la o şcoală tehnică
de motomecanizare, unde îndeplineşte şi funcţia de comandant. În luna noiembrie
a anului 1942 este arestat şi internat în lagărul de la Târgu Jiu, împreună cu
alţi scriitori, considerându-se că avea convingeri de stânga; este eliberat la
intervenţia Ministerului de Război, Direcţia Motomecanizare, care reclamă
prezenţa acestuia în unitate.
Sandu Tudor rămâne sub arme până la sfârşitul războiului. La
întoarcerea acasă, în 1945 va constata falimentul celei de a treia căsătorii.
Acest fapt îl determină să se dedice vieţii monahale, după care tânjea de mult
şi spre care, se poate aprecia, că a făcut primul pas prin călătoria din 1929,
la Sfântul Munte Athos.
Urmând întru totul porunca Mântuitorului şi-a vândut maşina
personală, casele de pe Calea Victoriei, împreună cu alte bunuri personale de
mare valoare şi a contribuit la renovarea Mănăstirii Antim, unde a intrat ca
frate în acelaşi an, 1945. În data de 3 septembrie 1948 fratele Sandu Tudor a
primit tunderea în monahism, din partea ÎPS. Firmilian Arhiepiscopul Craiovei
şi odată cu aceasta numele Agaton (prescurtare de la Aghia-Aton, adică Sfântul
Munte Athos). După doi ani, în 1950 părintele Agaton este hirotonit ieromonah
(preot) la Mănăstirea Crasna, judeţul Gorj, de către Mitropolitul Olteniei,
Firmilian.
Mişcarea spirituală Rugul Aprins – „nucleu de iradiere duhovnicească”
Începând cu anul 1945 „În jurul Mănăstirii Antim s-a
constituit discret, un grup spiritual al unei «elite intelectuale bucureştene,
care-şi propunea prin Părinţii Filocalici şi Părinţii Pustiei bucuriile Duhului
Sfânt», redescoperirea adevăratei trăiri ortodoxe. Astfel s-a constituit la
iniţiativa scriitorului Sandu Tudor şi cu binecuvântarea părintelui stareţ,
apoi şi a Patriarhului Nicodim mişcarea spirituală Rugul Aprins – «nucleu de
iradiere duhovnicească», în care se implicau părinţi şi mireni: arhim. Benedict
Ghiuş, părintele Dumitru Stăniloae, Al. (Codin) Mironescu, Paul Sterian, Vasile
Voiculescu, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, arhim.
Sofian Boghiu, arhim. Felix Dubneac, arhim. Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu,
ş.a.»”, (ierod. Cleopa Paraschiv, Stareţul Daniil de la Rarău).
Cum toţi participanţii erau interesaţi de trăirea
intensă a credinţei, lucrarea principală s-a rânduit a fi rugăciunea inimii,
mai ales după venirea providenţială a părintelui rus Ioan Kulâghin, adevărat
trăitor al rugăciunii, care a devenit părintele spiritual al Rugului Aprins şi
care a fost pentru grupul constituit la Mănăstirea Antim «străinul trimis»,
purtător al Moştenirii Binecuvântării.
Rugul Aprins, care ardea şi nu se mistuia, după
interpretarea dată de părintele Daniil Tudor, simbolizează rugăciunea neîncetată
a lui Iisus. Rugul Aprins, mişcare spirituală de influenţă isihastă, a fost
frecventată de creştini şi clerici, care întăriţi de puterea credinţei, au
încercat să se opună prin rugăciune şi mijloace intelectual – culturale
invadatorului ateu, nivelator de conştiinţe. Acest lucru s-a petrecut o
perioadă de timp în libertate, iar apoi în închisorile comuniste. Scopul
duhovnicesc al „Rugului Aprins” era să sporească focul credinţei, pe altarele
inimilor credincioşilor, în perioada de prigonire atee. După o perioadă de
timp, autorităţile comuniste au interzis mişcarea „Rugului Aprins” şi au trecut
la arestarea participanţilor.
În anul 1950 începe calvarul arestărilor, când a fost acuzat
de fascism – leitmotivul anilor ’50 – şi atitudine ostilă faţă de orânduirea
comunistă. Părintele Agaton a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică,
pedeapsă pe care a executat-o în diverse lagăre de muncã, inclusiv la Canalul
Dunăre – Marea Neagră, cimitir al elitei româneşti. După eliberarea din
detenţie, părintele Agaton s-a mutat la Mănăstirea Sihăstria – Neamţ, fiind
hirotonit schimnic de către părintele arhimandrit Cleopa Ilie şi ulterior a
fost închinoviat şi numit stareţ al Mănăstirii Rarău, la 15 noiembrie 1953, sub
numele Daniil Tudor. Acesta a avut o trăire duhovnicească foarte înaltă şi a
fost caracterizat de părintele Gheorghe Calciu astfel: „Intrând în monahism de
două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta
mai strâmtă, ca ieroschimonah, schimbându-i-se numele în Daniil, Sandu Tudor
s-a mistuit pe sine într-un urcuş al înduhovnicirii, învingându-şi limitele,
transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima
lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe,
spre ungherele ţării”.
Ultima arestare, mutarea la viaţa veşnică
A doua arestare, produsă în noaptea de 13/ 14 iulie 1958 a
avut loc la Bucureşti, în casa prietenului său Alexandru Mironescu; părintele
plecase de la Rarău pentru ca vieţuitorii mânăstirii să nu aibă de suferit din
cauza arestării sale. Acesta, fiind văzător cu duhul, fusese vestit de
Dumnezeu, astfel că la începutul lunii iunie 1958 după ce a slujit utrenia şi-a
cerut iertare de la toţi vieţuitorii schitului şi i-a întărit duhovniceşte.
După aceasta, le-a spus că Dumnezeu i-a vestit că va fi arestat de cei
necredincioşi şi că va muri în închisoare, mărturisindu-L pe Mântuitorul. A
fost judecat şi condamnat la 25 de ani temniţă grea, pentru activitate mistică
duşmănoasă împotriva clasei muncitoare. Însă, principala vină, formulată de
atei, a fost, după cum a vorbit diavolul printr-un anchetator: „Ai vrut să dai
foc la comunism cu Rugul (tău) Aprins”.
În celula umedă, rece şi întunecoasă a închisorii, torturat
şi înfometat, Ieroschimonahul Daniil a ajuns pe treptele înalte ale rugăciunii
inimii. Având lumina lui Iisus Hristos în inima sa, stareţul Daniil va scrie
aici ultima variantă a Imnului Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului.
A murit, după 4 ani de bătăi şi lanţuri, fiind printre puţinii preoţi care au
purtat lanţuri la picioare, pe toată perioada cât a fost închis. În ciuda
detenţiei, torturilor şi sălbăticiei sistemului concentraţionar românesc
părintele Daniil – Sandu Tudor a rămas un model de verticalitate morală şi
duhovnicească, lucrând, atât în libertate, cât şi în închisoare la Imnul
Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului, ca armă de foc pentru
înduhovnicire şi alungarea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Avea inima atât de
trează, încât se cutremura la gândul că ar putea ceda, câtuşi de puţin, din
slăbiciune. Prin mărturisirea credinţei – cu refuzul oricărui compromis – s-a
învrednicit de moarte mucenicească.
Din cartea "Din temnite spre sinaxare"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu