Sfântul Ioan Gură de Aur: „Buzele lui Hristos, luminătorul lumii întregi, învăţătorul ecumenic (cel a toată lumea)“, scrie despre rugăciunea lui Iisus următoarea povaţă, care îi priveşte, în chip cel mai apropiat, pe monahi, care are însă însemnătate şi pentru mireni: „Vă rog pe voi, fraţilor, să nu părăsiţi niciodată pravila de rugăciune, sau să o nesocotiţi; căci eu am auzit cândva pe părinţii care ziceau: ce fel de monah este acesta, dacă el nesocoteşte pravila sau o calcă pe ea? Însă el trebuie, de mănâncă sau bea, de şade acasă sau călătoreşte, sau altceva de face, neîncetat să strige: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“ ca această pomenire a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să-l aţâţe la război împotriva vrăjmaşului. Prin această pomenire, sufletul care se sileşte pe sine spre acest lucru, poate să afle în sine totul, şi cele rele şi cele bune; mai întâi are el de văzut înlăuntru, în inima sa cele rele, iar mai pe urmă şi pe cele bune. Pomenirea aceasta are să pună în mişcare pe balaurul şi tot pomenirea aceasta are să-l şi smerească. Pomenirea aceasta poate să pună în mişcare toată puterea vrăjmaşului din inimă şi pomenirea aceasta o poate birui şi dezrădăcina pe ea, încetul cu încetul; numele Domnului Iisus Hristos, coborând întru adâncul inimii va smeri pe balaurul care stăpâneşte pajiştile inimii, iar pe suflet îl va mântui şi-l va face viu. Însă neîncetat să petreci cu numele Domnului Iisus, ca să înghită inima pe Domnul şi Domnul pe inimă şi vor fi doi într-una. Însă lucrarea aceasta nu este lucrarea unei sau două zile, ci a multor ani şi a unui timp îndelungat, căci se cere o mare nevoinţă şi de mulţi ani ca să fie izgonit vrăjmaşul şi să se sălăşluiască Hristos“ (Filocalia, vol. 5, p. 369).
Şi iarăşi; „Trebuie să te închizi în tine şi să-ţi cârmuieşti mintea şi să o înfrânezi, şi orice gând şi orice lucrare a celui viclean s-o dobori prin chemarea Domnului nostru Iisus Hristos“. Şi încă: „unde stă trupul, acolo să fie şi mintea, ca înlăuntru, între Dumnezeu şi inimă, să nu fie nimic altceva, ca un zid sau perete de despărţire, care umbreşte inima şi depărtează mintea de Dumnezeu. Dacă însă uneori ceva va răpi mintea, nu trebuie să zăboveşti în gânduri, ca tocmeala cu ele să nu-ţi fie socotită drept o faptă păcătoasă în ziua judecăţii, înaintea Domnului, când va avea să judece Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor. Deşertaţi-vă deci totdeauna (de cugete, n.t.) şi petreceţi împreună cu Domnul Dumnezeu, până când ne va milui. Şi nimic altceva nu căutaţi la Domnul slavei afară de această milă pentru noi; căutând însă mila, căutaţi-o cu inima smerită şi umilită şi de dimineaţă până seara strigaţi, iar de este cu putinţă şi toată noaptea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“ şi siliţi mintea spre această lucrare chiar până la moarte. Căci mare silinţă cere acest lucru, pentru că îngustă e uşa şi strâmtă este calea care duce la viaţă şi numai cei ce se silesc intră în ea, căci a acestora care se silesc este împărăţia cerurilor (Mat. 7, 14; 11, 12). Deci, vă rog nu vă îndepărtaţi inimile voastre de Dumnezeu, ci luaţi aminte şi le păziţi printr-o pomenire necurmată a Domnului nostru Iisus Hristos, până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii voastre, şi ea nu se va mai gândi la altceva decât numai cum să fie mărit Hristos în voi“ (ibidem pag. 370).
„Despre puterea lăuntrică a rugăciunii inimii, Gură de Aur scrie aşa: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne“ (Ps. 129, 1). Ce însemnează dintru adâncuri? Nu simplu cu gura; nu simplu cu limba, căci cuvintele se pot rosti şi fără gând, însă din adâncul inimii, cu mare osârdie şi râvnă, chiar din străfundurile sufletului. Astfel de rugăciuni au o mare putere şi tărie, nu se risipesc şi nu se clatină, deşi diavolul ar tăbărî asupra lor cu mare îndrăzneală. După cum un copac tare, care şi-a înfipt rădăcinile foarte adânc în pământ şi i-a cuprins sânurile lui, ţine împotriva oricărei izbituri de vânt, iar copacul care se menţine doar la suprafaţă e răsturnat la cea mai uşoară suflare de vânt, e smuls din rădăcini şi cade la pământ, la fel sunt şi rugăciunile care ies din adâncul sufletului şi cu rădăcini în adâncul lui, ele rămân tari şi fără de slăbire şi nu se clatină, chiar de ar tăbărî nenumărate gânduri şi toată oştirea diavolului; iar rugăciunile care pleacă numai de pe buze şi de pe limbă, însă nu vin şi din adâncul sufletului, nu se pot sui la Dumnezeu, pentru că la ele nu ia parte şi inima. Cine se roagă astfel, buzele aceluia dau sunet, însă inima este goală, iar mintea deşartă“ (Ep. Teofan, Despre rugăciune şi trezvire, Q 89).
„Despre puterea rugăciunii inimii, exprimată fără de cuvinte rostite, Gură de Aur scrie încă într-un loc:
„Când te rogi intră în camera ta“ (Matei 6, 6). Însă, încă înainte de a închide uşa camerei tale, Domnul vrea ca tu să închizi uşile minţii şi inimii tale. Când te apropii de rugăciune, atunci, părăsind toate, priveşte numai la acela Unul, care are putere să-ţi dea ţie cele cerute de tine. Iar dacă tu, părăsindu-L vei rătăci pretutindeni şi te vei risipi cu mintea, apoi vei pleca cu mâinile goale. Dacă acest lucru se va petrece cu tine, apoi deşi vei intra în cameră şi vei închide uşa, nu vei avea nici un folos. Să nu mărginim poziţia numai la poziţia trupului, ci s-o trimitem mai cu seamă dintr-o inimă arzândă, cu toată liniştea, zdrobirea umilită şi cu lacrimi. Însă tu boleşti cu sufletul şi nu poţi să strigi? Însă celui necăjit, mai ales, i se cuvine să se roage astfel, după cum am spus eu. Şi Moise era întristat cu sufletul, însă se ruga în acest chip şi a fost auzit; de aceea i-a şi zis lui Domnul: Ce strigi către Mine? Şi Ana iarăşi, cu toate că nu i se auzea glasul, a cerut ce a vrut pentru că inima ei striga. Suspină şi tu – ca şi ei – nu te opresc. Sfâşie-ţi, după cum a zis proorocul, „inima, iar nu haina“ (Ioil, 2, 13). Din adâncul sufletului cheamă pe Domnul, urmând Sf. David care zice: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne!“ (Ps. 129, 1). Dintru adâncul inimii ridică-ţi glasul, făcându-ţi rugăciunea ta ascunsă. Tu stai în corul Îngerilor, părtaş eşti Arhanghelilor şi cânţi împreună cu serafimii. Însă toate cetele acestea păstrează o bună rânduială pentru Dumnezeu, împăratul tuturor, cu cutremur înălţând inimile lor cele ascunse. Rugându-te numără-te pe tine împreună cu ele şi râvneşte împreună cu ele la bunăvoinţa lor cea tainică. Nu oamenilor te rogi, ci lui Dumnezeu, Care este pretutindeni şi Care aude şi cunoaşte tainele inimii tale, înainte de a striga tu. Întrucât El însuşi este nevăzut, apoi vrea, ca astfel să fie şi rugăciunea ta“ (Q 100).
Rugăciunea lăuntrică poate fi făcută în orice loc, în timpul oricărei îndeletniciri şi în orice chemare (dregătorie).
„Oamenii aud numai acest glas al sunetelor, iar Dumnezeu mai înainte de acestea, aude şi ceea ce se strigă dinlăuntru. De aceea este cu putinţă să fi auzit şi fără strigare, şi umblând prin piaţă, te poţi ruga cu mintea, cu toată ograda şi, şezând cu prieteni, sau altceva făcând, să-L chemi pe Dumnezeu cu un strigăt tare – lăuntric înţeleg, fără să vădeşti acest lucru cuiva dintre cei ce stau de faţă“ (Q 72).
„Să nu ne acoperim cu pretexte, spunând că n-avem casă de rugăciuni prin apropiere. Harul Sf. Duh binevoieşte pe noi înşine să ne facă temple ale lui Dumnezeu, dacă ne vom trezvi, aşa că avem o înlesnire deplină de a ne ruga pretutindeni; oriunde ai fi, poţi ridica un altar, arătându-ţi numai starea de trezvie, locul nu te împiedică, nu împiedică nici timpul; şi deşi nu vei pleca genunchii, deşi nu te vei bate în piept, nici mâinile nu le vei întinde spre cer, ci numai îţi vei arăta căldura simţirii către Dumnezeu – tu ai săvârşit cum se cuvine lucrarea rugăciunii. Poate şi femeia, care stă la furca de tors sau la războiul de ţesut, să privească cu mintea spre cer şi cu căldură să cheme pe Dumnezeu. Poate şi un bărbat, care a venit în piaţă, sau merge undeva singur, să facă rugăciuni stăruitoare. Şi acel care şade în prăvălie şi coase ceva pielărie, poate să se înalţe cu sufletul său către Dumnezeu. Şi sluga când cumpără ceva, sau se suie sau se coboară jos, slujind pe stăpânul casei, sau de stă înaintea focului la bucătărie, poate face rugăciuni stăruitoare în inimă, dacă n-are când să se ducă la biserică. Dumnezeu nu se ruşinează de locul unde-ţi faci rugăciunea, ci un singur lucru caută – o inimă caldă şi un suflet cu întreagă înţelepciune (curat)“ (Q 75).
„Iată felul de rugăciune plăcut lui Dumnezeu. Apropiindu-te de Dumnezeu cu mintea plină de trezvie, cu sufletul umilit şi cu pâraie de lacrimi, nu cere nimic lumesc, caută cele viitoare, roagă-te pentru cele duhovniceşti, nu te ruga împotriva vrăjmaşilor şi nu ţine minte asupra nimănui, izgoneşte din suflet toate patimile, tânguieşte-te pentru păcate, ţine în orânduială cele dinlăuntru, fi gata pentru orice îngăduinţă şi ca să-ţi întrebuinţezi limba numai spre vorbele cele bune despre alţii, nu te amesteca în nici o afacere, nici cu învoirea nici cu participarea, să n-ai nimic comun cu vrăjmaşul cel de obşte al lumii întregi, adică cu diavolul. Căci numai astfel vei fi drept, iar fiind drept, vei fi auzit, având dreptatea drept sprijinitoare ţie.“ (Q 79).
„Astfel este însuşirea focului celui duhovnicesc, scrie Sf. Ioan despre căldura rugăciunii harice din inimă, că el (focul) nu îngăduie nici o împătimire faţă de ceva din cele de aici, ci ne umple pe noi de dragoste faţă de cealaltă lume. Cel ce l-a iubit pe el (focul), deşi ar trebui pentru el să-şi părăsească toată avuţia, deşi ar trebui să se despartă de toate mângâierile şi slavă, deşi ar trebui chiar sufletul său să-şi dea, el le va face pe toate acestea cu plăcere şi fără nici o zăbovire. Căci căldura acestui foc, pătrunzând în suflet, îndepărtează povara leneviei, şi-l face pe fiecare mai uşor decât puful. Unul ca acesta, în sfârşit, nesocotind totul, petrece într-o neîncetată tânguire şi umilinţă, izvorând întotdeauna izvoare îmbelşugate de lacrimi şi găsind în acest lucru o mângâiere dulce. Nimic nu ne lipeşte de Dumnezeu şi nu ne uneşte cu El ca lacrimile. Unul ca acesta şi în mijlocul cetăţii, petrece ca şi în pustiu în munţi; în peşteri, fără să ia aminte la cele de faţă şi nesăturându-se de plâns şi de lacrimi, chiar de le varsă pe ele pentru sine, nu pentru alţii“. (Q 99).
„Nu zice: sunt păcătos şi n-am îndrăzneală, nu pot să mă rog. Acela are îndrăzneală care socoate că n-are îndrăzneală, după cum, dimpotrivă, cine socoate că are îndrăzneală, lipseşte îndrăzneala de putere ca şi furiosul. Cine se socoate pe sine lepădat şi fără de îndrăzneală, acela va fi ascultat mai mult decât vameşul. Vezi câte pilde ai pentru aceasta: – pe Sirofeniceanca, pe vameşul, pe tâlharul de pe cruce, pe prietenul din pildă, care a cerut trei pâini şi le-a primit nu din pricina prieteniei, ci pentru stăruinţa cererii. Amintindu-ne de toate acestea, să ne rugăm neîncetat cu trezvie, cu îndrăzneală, cu multă stăruinţă, cu bună nădejde. Să ne rugăm şi pentru vrăjmaşi şi pentru prieteni şi desigur, vom primi cele spre buna trebuinţă. Căci iubitor de oameni este Dătătorul şi nu dorind noi primim atât cât vrea El să ne dea“ (Q 58).
„Cum să-L înduplecăm pe Domnul spre milă? Iată cum: să înrădăcinăm rugăciunea în inima noastră şi la ea să adăugăm smerenia şi blândeţea. Căci Domnul zice: „Învăţaţi-vă de la Mine, că blând sunt şi smerit cu inima, şi veţi afla odihna sufletelor voastre“ (Matei 11, 29). Şi David a cântat: „Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“ (Ps. 50, 19). Nimic nu iubeşte Domnul atât de mult ca sufletul blând şi smerit. Vezi, frate, şi nu alerga la oameni când ceva pe neaşteptate te apasă pe tine, ci, ocolindu-i pe toţi, aleargă cu gândul tău la doctorul sufletelor. Căci inima numai El o poate vindeca, El, care a zidit deosebi inimile noastre şi cunoaşte toate lucrurile noastre (Ps. 32, 15). El poate pătrunde în conştiinţa noastră, să se atingă de mintea noastră, să mângâie sufletul. Dacă nu va mângâia El inimile noastre; mângâierile omeneşti sunt de prisos şi fără nici un rost; după cum, dimpotrivă, când mângâie El, apoi deşi oamenii ne-ar pricinui strâmtorări nenumărate, nici un fir de păr nu ne vor putea vătăma. Când ne va întări El inima, nimeni nu o va putea tulbura. Ştiind acestea, prea iubiţilor, să alergăm pururea către Domnul, Cel ce voieşte şi poate să împrăştie norii necazurilor ce ne-au învăluit“. (Q 23).
„Rugăciunile sunt nervii sufletului. După cum trupul e ţinut în rânduială de nervi şi trăieşte, se mişcă şi se ţine tare; însă dacă cineva îl va tăia, atunci întreaga armonie a trupului se destramă, astfel şi sufletele – prin sfintele rugăciuni sunt bine rânduite, capătă tărie şi merg uşor pe calea bunei credinţe. Dar dacă te vei lipsi de rugăciune, apoi vei face în suflet ceea ce face în trup tăierea nervilor; el va amorţi, sau, după altă asemănare, acest lucru va fi la fel cu peştele scos din apă; căci după cum pentru peşte viaţa este apa, aşa şi pentru sufletul tău este rugăciunea. Cu ea poţi trece prin aer ca şi prin apă, şi să te sui la ceruri şi să stai aproape de Dumnezeu“ (Q 44).
S-ar mai putea completa zeci de pagini cu învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur, atât de preţioase, despre rugăciune, despre lucrarea ei lăuntrică din inimă, însă trebuie să dăm cuvântul şi altor Sf. Părinţi ai Bisericii şi de aceea trecem la Sf. Efrem Sirul. La Sf. Efrem găsim învăţături care privesc atât paza gândurilor cât şi rugăciunea inimii.
Sursa: Pateric
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu