Când trimişii au ajuns la Roma, toţi conducătorii apuseni s-au înarmat şi au hotărât să pornească spre Constantinopol, dar nu ca să-l ajute pe Mihail Paleologul cel de un cuget cu ei, ci ca să-l nimicească. În drumul lor spre Constantinopol au intrat în Muntele Athos cel cu nume sfânt şi au început să vâneze pe toţi cei ce trăiau acolo. Latinii catolici au năpădit mai întâi asupra Lavrei Sfântului Atanasie şi le-au propus monahilor să se unească cu credinţa lor pentru a avea împărtăşire cu ei. Monahii s-au temut şi nu au înţeles bine cuvintele Apostolului: „Lăsaţi loc mâniei” şi prin mijlocirea unui afurisit ieromonah al lor au primit această propunere, s-au unit cu ei şi astfel şi-au salvat vieţile. Mai târziu însă, Dumnezeu i-a certat şi i-a pedepsit pe aceşti monahi[2].
După aceea, latinii catolici au mers la Lavra Ivirului şi au cerut monahilor de acolo să se unească şi ei cu dânşii. Monahii acestei mănăstiri nu numai că nu au primit aceasta, dar i-au şi dojenit pe necredincioşi şi după cuvântul Apostolului i-au anatematizat (Gal. 1,8) pentru inovaţia lor. Când au auzit aceasta cei fără de lege s-au mâniat din cale afară şi i-au scos afară din mănăstire pe toţi fraţii şi umflându-i pe o corabie pe cei mai bătrâni i-au înecat în mare. Astfel, fericiţii monahi au luat cununa muceniciei şi a mărturisirii pentru că nu au cedat în faţa celor fără de lege. Pe cei mai tineri dintre ei, care se născuseră în Iviria (Georgia), i-au dus robi în Italia, unde după ce i-au dezbrăcat de hainele călugăreşti i-au vândut evreilor.
De la Lavra Ivirului latinii catolici au mers la Lavra Vatopedi. Aici au găsit numai monahi bolnavi şi foarte bătrâni. Când i-au întrebat despre ceilalţi, ei le-au răspuns:
– Se ascund în gropi şi în tufişuri ca să-şi păstreze credinţa şi ca să nu se întineze cu nelegiuiţii.
După ce i-au ucis pe aceşti Sfinţi Mărturisitori, latinii catolici au dat năvală imediat împrejurul mănăstirii. Când l-au găsit pe întâistătător împreună cu alţi monahi, la început i-au sfătuit „politicos” se devină de acelaşi cuget cu ei. Dar unul dintre monahi le-a spus: „Mai bine să bineplăcem lui Hristos, decât lui Antihrist”. Ei au răspuns: „Oare noi nu suntem ai lui Hristos, ci ai lui Antihrist?” Sfântul le-a zis: „Da, pentru că oricine se împotriveşte Evangheliei lui Hristos este Antihrist şi el însuşi este cel care vă ajută acum. Ce împărtăşire poate să existe între lumină şi întuneric? Noi niciodată nu vom trece la voi!
Pnevmatomahii, când au auzit toate acestea, şi-au înfundat urechile şi nu numai că nu au crezut în adevărul credinţei ortodoxe, dar şi-au întins mâinile lor cele fărădelege asupra păzitorilor Legii şi i-au spânzurat pe toţi aceşti monahi chiar în locul în care i-au găsit. De atunci şi până astăzi acest loc se numeşte Furkovunio, adică muntele spânzurătorilor.
După aceasta, latinii catolici au trecut de cealaltă parte a Sfântului Munte şi s-au apropiat de Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care se numeşte şi Zografu. Stareţul acestei mănăstiri, Cuviosul Toma, aflase cu câteva zile mai înainte de năvălirea necredincioşilor eretici în Sfântul Munte, ca şi de muncile pe care le-au suferit fraţii săi monahi. El era încurajat de următoarea minune: Un monah bătrân şi îmbunătăţit trăia în via mănăstirii, care se află la jumătate de oră depărtare în partea de Sud-Vest a mănăstirii. Acesta avea în chilia sa o icoană a Maicii Domnului înaintea căreia în fiecare zi tămâia şi citea Imnul Acatist (al Bunei Vestiri), pe care grecii îl numesc „heretismii”. De aceea şi până astăzi acest loc se numeşte „Herovo”. Atunci când de Dumnezeu urâţii catolici au năvălit în Sfântul Munte cu gânduri rele şi au ieşit din corăbiile lor, acest bătrân plăcut lui Dumnezeu, spunând după obiceiul lui înaintea icoanei Maicii Domnului „Bucură-te!”, a auzit din sfânta icoană următoarele cuvinte: „Bucură-te şi tu, Bătrâne! Dar fugi repede de aici ca să nu te găsească nenorocirea! Mergi şi spune fraţilor din mănăstire să se zăvorască, deoarece catolicii cei de Dumnezeu urâţi au năvălit în acest loc binecuvântat de mine şi sunt deja aproape”. Bătrânul a căzut înaintea icoanei şi a zis: „Cum pot eu, o, Stăpână, să te las pe tine, Apărătoarea mea?” Glasul din icoană i-a răspuns la aceste cuvinte: „Nu te îngriji de mine, ci mergi mai repede!” Când Bătrânul a pornit spre mănăstire ca să vestească ceea ce i-a poruncit Apărătoarea Athosului, icoana prin mijlocirea unei negrăite puteri îl depăşi, veni în mănăstire şi se aşeză deasupra porţilor ei. Când a ajuns la porţi şi a văzut deasupra lor sfânta icoană, s-a minunat Bătrânul şi a povestit tuturor despre descoperirea ce i se făcu. Monahii, când au văzut icoana Născătoarei de Dumnezeu şi au auzit despre această preaslăvită minune, au slăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică. Iar stareţul, aflând din acestea ce nenorocire avea să vină asupra fraţilor mănăstirii, începu să-i sfătuiască să privegheze şi să nu se teamă. Le spunea: „- Părinţilor şi fraţilor! Toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit un duh al robiei, ca din nou să vă temeţi, ci Duhul înfierii L-aţi primit. Noi ne numim şi suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iar dacă pătimim împreună cu El, împreună cu El vom şi fi slăviţi, pentru că cred că pătimirile vremii de acum nu sunt nimic faţă de acea slavă ce ni se va descoperi“(Cf. Rom. 8: 14-18). De aceea, vă spun împreună cu Apostolul:
– Câţi sunteţi puternici cu Duhul şi nu vă temeţi de munci rămâneţi cu mine în Sfânta Mănăstire. Câţi însă vă temeţi, ascundeţi-vă puţin timp împreună cu vasele Bisericii până va trece urgia ereticilor, ca nu cumva să cădeţi şi să huliţi din puţinătate de suflet.
Atunci, câţiva din cei care se temeau de munci s-au ascuns în gropi, în peşteri şi în tufişuri, iar sfântul stareţ împreună cu ceilalţi monahi s-au închis în turn. Au făcut aceasta nu de frică, ci pentru a folosi timpul rămas – chiar dacă puţin – spre mustrarea nelegiuitului eres. Chinuitorii au înconjurat mănăstirea din toate părţile şi au început a striga la monahii din turn:
– Deschide-ne, Doamne, deschide!
Preacuviosul stareţ le-a răspuns:
– Nu vă ştim! De unde sunteţi?
Chinuitorii au continuat:
– Suntem robii lui Hristos şi am venit să vă luminăm şi pe voi întunecaţii şi rătăciţii ca să vă întoarceţi pe calea cea dreaptă.
Sfântul le-a spus iarăşi:
– Îndepărtaţi-vă de la noi, voi care lucraţi fărădelegea, pentru că spune Apostolul: Chiar dacă şi înger din cer v-ar binevesti altceva decât v-am binevestit noi, să fie anatema! (Gal. 1:8). Ce alt dascăl mai vreţi? Alt dascăl vor doar aceia care în chip vădit fac nebunii. Spuneţi-ne învăţătura voastră şi dacă aceasta este de la Dumnezeu, noi ne vom uni cu voi şi vă vom primi ca pe nişte fraţi. Dacă însă nu e de la Dumnezeu, plecaţi de la noi!
La acestea ereticii au răspuns:
– Noi suntem de la Dumnezeu şi credem în Domnul Iisus Hristos şi propovăduim Sfânta Evanghelie. Suntem trimişii Prea Fericitului Papă al Romei, care este Capul Bisericii, ca să vă spunem şi vouă celor fără de minte ceea ce voi nu înţelegeţi, ca să vă înţelepţiţi şi să cunoaşteţi rânduielile bisericeşti şi să citiţi corect în Sfântul Simbol al Credinţei – „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul…” – că Preasfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul, iar la proscomidie să aduceţi azimă, iar nu pâini; preoţii voştri să-şi radă bărbile ca să nu păcătuiască în dumnezeiasca slujbă, deoarece ei sunt mirii Bisericii. Dacă îndepliniţi toate acestea, veţi lua iertare de la Atotţiitorul, iar noi de bucurie pentru a voastră pocăinţă vă vom milui. Dacă nu, vă vom distruge fără milă, ca să nu mai trăiţi degeaba pe pământ.
După ce au spus aceste blasfemii şi altele asemenea acestora, ereticii aşteptau răspunsul cuvioşilor. Aceştia le-au răspuns înapoi:
– Noi vrem să aflăm Adevărul şi nu dăm importanţă smintelilor şi nebuniilor voastre, pentru că nu ne temem de ameninţările voastre. Scris este că numai de Dumnezeu trebuie să ne temem, în timp ce de oameni nu trebuie să ne temem. De aceea vă spunem cu îndrăzneală: Nimeni nu poate să ni se împotrivească, dacă Dumnezeu, Care este drept şi iubeşte dreptatea este cu noi. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie spune: „Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Şi iarăşi: „Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mângâietor ca să fie cu voi în veci – Duhul Adevărului”. Şi iarăşi: „Acestea vi le-am spus pe când eram cu voi. Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aminti toate cele ce v-am spus”.
Cuvioşii Părinţi, ca să dovedească adevărul şi să astupe gurile celor ce spun că „Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul” au repetat de câteva ori aceste cuvinte. În afara acestora au adăugat şi alte dovezi, spunând:
– Dacă nu credeţi acestora, o, pnevmatomahilor, aflaţi de la Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului Ioan, care L-a văzut pe Sfântul Duh, pogorându-Se ca un porumbel din cer şi rămânând peste Fiul. Învăţaţi-vă din aceasta că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl. Această învăţătură o are Maica noastră, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi îi adapă pe toţi fiii ei cu cele care curg nu din Eden, ci din dumnezeiasca lui Hristos gură care spune: „Propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea” şi „cel care va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel care nu va crede se va osândi”. Şi iarăşi: „Pentru că vă spun: orice păcat şi hulă se vor ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta”. Şi „cel care va spune cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar cel care va spune împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici aici, nici în veacul ce va să fie”. Pentru că toţi Proorocii, Apostolii şi Dascălii, învăţaţi de Duhul Sfânt, au botezat, au propovăduit şi au învăţat pe oameni să recunoască pe cei patru Evanghelişti din cele patru margini ale lumii, adică pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan, iar cel care va adăuga un al cincilea evanghelist, să fie anatema. „Cel care va sminti pe vreunul din aceşti fraţi ai Mei prea mici – zice Mântuitorul – va fi vrednic de muncă”. Dar cel care va sminti întreaga lume – cum faceţi voi – cum se va îndreptăţi ca să scape de dreapta pedeapsă? Care din cele şapte de Dumnezeu alese Soboare spune că Sfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul? Şi care dintre acestea a legiuit că trebuie să aducem azimă şi să ne tăiem părul şi bărbile cum vreţi voi? Tu, pnevmatomahule (luptătorule împotriva Duhului), care eşti plin de alte şapte duhuri viclene, în care Hristos ne înveţi să credem? Tu nu Evanghelia propovăduieşti, ci învăţătura lui Antihrist. Un al cincilea evanghelist nu aflăm; în afară de Mahomed saracinul, înaintemergătorul lui Antihrist care înainte de eresul vostru cel de moarte purtător a semănat zâzanie. Cât priveşte jertfele voastre cele moarte săvârşite cu azimă, acesta este obicei iudaic.
Dar voi veţi zice: Nu cumva Hristos nu încins şi cu toiag în mână – după Scripturi – a mâncat Paştile? Da, vom spune şi noi: El a mâncat Paştile, dar l-a desfiinţat după cum a făcut şi cu tăierea împrejur şi cu altele. Apoi (după Paştile cele iudaice), când a şezut cu cei doisprezece ucenici ai Săi în foişorul din Sion, a legiuit Paştile Sale. La Cină, El a luat pâine, a binecuvântat-o, a împărţit-o ucenicilor Săi şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Iată adevărata Taină. S-a scris: A luat pâine[3], adică pâine dospită şi nu azimă după cum faceţi voi în chip nelegiuit şi liturghisiţi, întărind eresul lui Apolinarie.
Aceste cuvinte ale fericiţilor bărbaţi au fost atât de neplăcute catolicilor pe cât de neplăcute sunt pentru lup pietrele azvârlite cu praştia. De aceea, alergând, au dat foc din toate părţile sfintei mănăstiri. Pricina tuturor acestor pătimiri însă, era nelegiuitul şi necredinciosul Paleolog, acest nou Nabucodonosor.
Cuvioşii şi de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi fiind înconjuraţi de foc în turn, înălţau către Hristos Dumnezeu ultima lor rugăciune asemenea celor trei sfinţi tineri (din cuptor):
– Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Unule Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care ca un miel neprihănit Te-ai dat pe Tine însuţi spre junghiere pentru neamul omenesc, Tu, Doamne, Care Ţi-ai vărsat Preacuratul Tău Sânge pentru Biserica Ta şi ai zis că nici puterile iadului nu o vor birui, păzeşte această Biserică a Ta de lupii care o nimicesc. Înmulţeşte, Doamne, moştenirea Ta în toată lumea, de la o margine la alta a pământului. Alegerea Preasfintei Maicii Tale păzeşte-o pururea neclintită şi nebiruită; pe cei ce trăiesc în ea sfinţeşte-i, proslăveşte-i împreună cu tine şi miluieşte-i; locaşurile Sfinţilor Tăi ridică-le din nou spre slava ta şi spre a noastră pomenire. Primeşte această rugăciune din buzele noastre întru miros de bună-mireasmă şi milostiv fii nouă, după cum ca un milostiv ai primit jertfa lui Avraam şi arderile de tot ale lui Ieftae, ca un bun şi iubitor de oameni.
Iar după sfârşitul acestei rugăciuni s-a auzit un glas din cer:
– Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri!
Când au auzit acest glas neaşteptat, chinuitorii s-au înfricoşat foarte, dar întunericul care acoperea ochii lor cei înţelegători nu le-a îngăduit să priceapă minunea, deoarece Sfântul Duh hulit de ei nu a împrăştiat acest întuneric. Astfel, fericiţii Părinţi şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. Au fost omorâţi prin foc la anul 1276, iar după un manuscris grecesc ce se află în Protaton, la Iviron şi Vatopedi la 10 octombrie 1280.
Sfinţii Mucenici Zografiţi sunt 26 la număr, dintre care 22 de monahi şi 4 laici, ale căror nume sunt necunoscute. Numele monahilor însă sunt următoarele: Toma, Varsanufie, Chiril, Miheea, Simon, Ilarion, Iacov, Iov, Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cosma, Serghie, Mina, Iosif, Ioanichie, Pavel, Antonie, Eftimie, Dometian şi Partenie eclesiarhul. Primul dintre ei – Toma – era stareţul şi el discutase cu catolicii papistaşi, iar ultimul – Partenie eclesiarhul – a rămas în turnul cel înfierbântat şi a fost coborât pe pământ viu. El a povestit fraţilor întorşi toate cele ce s-au întâmplat în turn. După ce a trăit încă treizeci de zile şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu pe 10 noiembrie şi a luat cununa muceniciei împreună cu fraţii săi deja adormiţi.
Când şi-au sfârşit nelegiuirea, catolicii cei fără de lege s-au împrăştiat plini de sălbăticie în tot Sfântul Munte, aşa încât nici o mănăstire, turn, schit sau chilie călugărească nu le-a scăpat. Au distrus şi au ars toate, iar averile mănăstirilor le-au furat. În cele din urmă au năvălit cu multe stricăciuni şi asupra Protatonului… Au făcut şi aici mari vărsări de sânge, distrugând şi arzând toate aşezările. După multe schingiuiri, l-au spânzurat pe preacuviosul Protos[4] înaintea Protatonului, în partea dinspre mare, la locul numit Halkos.
De aici, nelegiuiţii catolici au trecut în cealaltă parte a Athosului, către sud, unde monahii mănăstirii Xiropotamu i-au primit cu ramuri în mâini şi i-au heretisit cu cuvintele: Pacea lui Hristos să fie cu voi! Catolicii le-au răspuns: Este şi va fi! Şi au intrat imediat împreună cu monahii în mănăstire. Aici au dăruit o parte din comorile furate şi s-au declarat ctitori ai acestei mănăstiri. Monahii (ce sminteală!) s-au unit cu ereticii! Dar Dumnezeu, în timpul rugăciunii, când au rostit ecfonisul „Pentru Arhiepiscopul nostru din Roma şi pentru binecredinciosul nostru Împărat…” a căutat din cer şi a cutremurat pământul. Locul unde se aflau nevrednicii monahi, ca şi zidurile mănăstirii şi toate clădirile s-au dărâmat ca şi zidurile Ierihonului în timpul lui Iosua Navi. A rămas înclinat doar o parte dintr-un zid spre a servi ca învăţătură generaţiilor viitoare. Mulţi din catolici au murit pe loc în acest cutremur.
Alţii însă, văzând această înfricoşătoare minune, au fugit ruşinaţi şi înfricoşaţi la corăbiile lor. Alţii însă pocăindu-se au rămas şi s-au făcut monahi în Athos. Ruşinaţi de Dumnezeu, monahii mănăstirii Xiropotamu şi-au înţeles fărădelegea, plângeau cu amar şi ca nişte pui fără cuiburi rătăceau prin păduri şi prin munţi fără a avea unde să-şi plece capetele, pentru că mănăstirea lor era distrusă cu desăvârşire din cauza fărădelegilor lor. Tot atunci a încetat şi minunea care până atunci avea loc în această mănăstire întru cinstea şi slava Sfinţilor 40 de Mucenici. Iată care era această minune!
Când pururea pomenitul şi fericitul împărat Romano Lecapenul a zidit şi a împodobit catoliconul (biserica mare) mănăstirii a chemat un arhiereu pentru sfinţire. În timpul sfinţirii, când arhiereul a zis cuvintele „în numele celor 40 de Mucenici…” s-a întâmplat o minune. În partea de jos a Sfintei Mese a răsărit o mânătarcă mare cu 40 de picioruşe şi 40 de pălăriuţe, în formă de măr, după numărul Sfinţilor Mucenici. Odată răsărită, această mânătarcă a început să se întindă în jurul Sfintei Mese. Pentru această preaslăvită minune toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe mucenicii Lui. Toţi bolnavii care se aflau atunci acolo şi au mâncat din acea plantă s-au vindecat pe loc. Vestea despre această minune s-a întins în toată împrejurimea. Bolnavii care veneau aici pentru mânătărci ca să se tămăduiască se vindecau, iar toţi care nu puteau să vină la mănăstire, trimiţând daruri, primeau părticele din acea plantă de Dumnezeu dăruită, pe care mâncându-le se tămăduiau. De multa lume care venea aici, planta se termina pe 9 martie, când Biserica prăznuieşte pomenirea celor 40 de Mucenici, pentru a răsări tot atunci din nou. Această minune întrecea minunea de la Scăldătoarea oilor – Vitezda. Acolo se tămăduia doar cel care intra primul în apă (după tulburarea ei), pe când planta aceasta îi vindeca pe toţi şi pretutindeni pe cei care gustau din ea. Pe cât de binefăcătoare era minunea, pe atât diavolul – vrăjmaşul creştinismului ortodox, care dintru început urăşte binele – deoarece nu putea să sufere vederea acestei minuni, începu să se frământe până când în cele din urmă i se îndeplinise voia. El i-a amăgit pe sărmanii monahi să se unească la aceeaşi masă cu pnevmatomahii. De atunci, din pricina aceasta, minunea a încetat.
Aşa pedepseşte Dumnezeu pe cei ce urăsc adevărul. Astfel i-au răsplătit nelegiuiţii pnevmatomahi pe de Dumnezeu urâţii monahi pentru împărtăşirea cu ei. Orice jertfă a necredincioşilor e neplăcută lui Dumnezeu. Dacă ei cred că vor fi în numărul celor aleşi, iată că Dumnezeu le arată contrariul. Pentru ceea ce au făcut aceşti nelegiuiţi nu au dreptul să se mândrească, căci după cum au fost ruşinaţi atunci, astfel vor fi ruşinaţi şi la a doua Venire a lui Hristos. Ortodocşii însă, chiar dacă pătimesc în această lume, nădăjduiesc să primească bunurile gătite lor de către Hristos Dumnezeu, lucru care cu adevărat se va împlini…
După plecarea pnevmatomahilor, monahii ascunşi au ieşit din ascunzătorile lor şi s-au întors la aşezările lor distruse şi arse. Au plâns cu amar pe fraţii lor morţi. Tot Muntele Athos, asemenea Rahilei, îşi plângea copiii. Şi cine n-ar fi plâns văzând toate aceste grozăvii? Bocetul şi plângerea ajunseră până la cer, când monahii – împreună cu David – spuneau: „Dumnezeule, venit-au neamurile cele de altă lege în locurile Preacuratei Maicii Tale, întinat-au Biserica Ta cea sfântă, dat-au trupurile cuvioşilor robilor Tăi mâncare păsărilor şi fiarelor, vărsat-au sângele lor ca apa în jurul locaşurilor lor şi nu era cine să-i îngroape. Varsă urgia Ta peste neamurile care Te hulesc şi peste ţările care s-au lepădat de credinţa ortodoxă. Degrab să ne întâmpine pe noi îndurările Tale, căci am sărăcit foarte. Ajută-ne nouă, Dumnezeule Mântuitorul nostru, pentru slava numelui Tău. Doamne, izbăveşte-ne pe noi pentru numele Tău, curăţeşte păcatele noastre ca să nu zică nicicând cei de altă credinţă: Unde este Dumnezeul lor? Şi să vadă ochii noştri răzbunarea lor, pentru că au vărsat sângele robilor Tăi. Iar noi robii Tăi Te vom slăvi, Dumnzeule, în veac şi vom vesti din neam în neam slava Ta, slăvitele mărturisiri şi Predanii ale Sfinţilor Părinţilor noştri”.
Nelegiuitul împărat Mihail Paleologul, care plănuia să vină în Sfântul Munte şi să distrugă Ortodoxia de aici, nu a reuşit, pentru că împărăţia sa a căzut degrab… Într-o expediţie împotriva lui Ioan Duşan, craiul Serbiei, s-a îmbolnăvit, iar în decembrie 1282 a murit în tabăra sa, lângă oraşul Ber, neunit cu Biserica apuseană şi afurisit de cea Răsăriteană.
Fiul său, Andronic Paleologul, care era cu el, din cauza constrângerii poporului, nu îndrăzni să-l îngroape pe tatăl său cu onoruri împărăteşti, ci a poruncit să fie îngropat noaptea într-o mănăstire din apropiere. Văduva lui Mihail, Teodora, a fost nevoită să editeze o enciclică în care face o adevărată mărturisire a credinţei ortodoxe:
„Împărăţia mea – scrie ea – urăşte şi consideră urâciune această lucrare – unirea – care de curând s-a întâmplat în Biserică şi a tulburat-o în întregime…După cum Biserica lui Dumnezeu l-a judecat pe patriarhul Vekkos pentru dogmele sale urâte lui Dumnezeu şi împreună cu el şi pe Melitiniot şi pe Metohiti – cei de un cuget cu el – şi i-a afurisit, astfel şi Împărăţia mea… din toate preferă frica de Dumnezeu şi ascultarea faţă de Biserică, consfinţeşte şi primeşte această hotărâre şi nimeni nu mă va obliga să fac pomeniri pentru sufletul soţului şi domnului meu.”
Pomenirea Mucenicilor care au mărturisit atunci se prăznuieşte împreună cu toţi sfinţii pustnici aghioriţi în prima Duminică după Duminica Tuturor Sfinţilor. În mod deosebit însă se prăznuieşte pomenirea Cuvioşilor Mucenici Iviriţi în Sfânta Mănăstire Iviron şi a Vatopedinilor în Sfânta Mănăstire Vatopedi. De aceea, cu vrednicie şi cu dreptate este ca pomenirea Cuvioşilor noştri Mucenici să se prăznuiască şi în Mănăstirea noastră deosebi… Aceasta au simţit-o şi au vrut-o înşişi fraţii… Şi această dorinţă a lor s-a îndeplinit când cu bunăvoinţa lui Dumnezeu – contrar aşteptărilor – Mănăstirea noastră a trecut de la idioritmie la viaţa chinovială. Atunci a început să se prăznuiască vrednica de cinste pomenire a acestor sfinţi conform dorinţei lor pe care au exprimat-o în rugăciunea lor către Domnul cu puţin timp mai înainte de a muri în văpaie: „Doamne, ridică locaşurile sfinţilor Tăi spre slava Ta şi a noastră pomenire!”.
Turnul unde au mărturisit Sfinţii Cuvioşi Mucenici şi unde a rămas întreagă şi nestricată icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu „Înainte-vestitoarea” s-a păstrat în parte până în 1873. Deoarece turnul acoperea aripa nordică a mănăstirii şi se primejduia să cadă de mulţimea anilor se impunea dărâmarea lui. Dar pentru a fi păstrată pentru totdeauna amintirea nevoinţei martirice a mucenicilor, toţi fraţii Mănăstirii Zografu au hotărât într-un suflet să ridice în acelaşi loc un monument, lucru care s-a şi întâmplat în acelaşi an 1873. monumentul trebuia să fie sfinţit în ziua serbării pomenirii Mucenicilor. În ajun, după apusul soarelui, a început privegherea de toată noaptea. Noaptea era fără lună şi pe cer se zăreau doar stelele. De jur împrejur împărăţea tăcerea.
În timpul slujbei – exact la miezul nopţii – când după întâia Catismă a început să se citească „Viaţa şi martiriul Sfinţilor Mucenici Zografiţi”, deodată, deasupra bisericii s-a arătat un stâlp de foc. Acesta lumina mănăstirea şi toată împrejurimea cu o lumină atât de puternică încât se puteau zări şi cele mai mici lucruri. Acest stâlp minunat a rămas deasupra bisericii pentru 3-4 minute şi apoi s-a mutat din nou pentru câteva minute deasupra monumentului. A început apoi să se înalţe şi, prefăcându-se în formă de cerc, încununa de sus ca o cunună monumentul şi locul unde au fost martirizaţi Sfinţii Mucenici. Această preaslăvită minune a continuat aproximativ 15 minute. Martorii oculari ai acestei minuni au fost părinţii şi fraţii mănăstirii, dar şi mulţi dintre închinători – pustnicii şi locuitorii schiturilor de primprejur care veniseră la Zografu pentru praznic.
Astfel, Atotputernicul Dumnezeu – prin acest semn ceresc arătat deasupra monumentului ce marchează sfântul loc martiric al monahilor mărturisitori în această zi a pomenirii lor – a arătat lămurit tuturor cât de bineplăcută Îi este nevoinţa acestor luptători pentru credinţa cea adevărată şi credincioşia lor faţă de Sfânta Biserică Ortodoxă… Preacurata, Preabinecuvântata, pururea Fecioara, Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, care prin mijlocirea icoanei sale a prevestit pe nevoitorii ei monahi despre năvălirea nepoftiţilor, sălbaticilor şi lui Dumnezeu urâţilor catolici, a mărturisit astfel deosebita ei bunăvoinţă faţă de toţi cei care o cinstesc în chip ortodox şi a arătat cât de urâţi ei şi dumnezeiescului ei Fiu sunt cei care prin foc şi cu săbii şi prin orice fel de siluire propovăduiesc împreună cu credinţa ortodoxă şi ghiveciul nedreptelor lor învăţături şi rătăciri.
(traducere din limba bulgară de monahii Arsenie şi Leontie în Mănăstirea Zografu din cartea „Vieţile sfinţilor bulgari", Ed. Sf. Mănăstiri a Sf. Mare Mc. Gheorghe - Zografu, Sfântul Munte, 2002, pp. 59-76)
Sursa: Pelerin Ortodox
---------------------------------------------------------------------------------------------------------
[1]Expediţiile cruciate, care la suprafaţă aveau ca scop eliberarea Locurilor Sfinte din Palestina de barbari, în realitate au fost folosite de către papii Romei pentru îndeplinirea scopurilor lor – să supună Răsăritul ortodox stăpânirii spirituale a Romei. Papalitatea îi întrebuinţa pe cruciaţi pentru a sădi romano-catolicismul în aceste ţări. Clericii catolici au transmis ura lor faţă de Răsăritul ortodox şi cruciaţilor, aşa încât ortodocşii au pătimit de la latinii catolici tot atât de mari stricăciuni câte au suferit mai apoi şi din partea turcilor. Creştinii ortodocşi s-au îngrozit de necinstirile şi profanările pe care le-au făcut cruciaţii în sfintele locaşuri. La căderea Tesalonicului (1185) şi a acestei Cetăţi imperiale (1204), fanatismul latinilor catolici a ajuns la astfel de măsuri că ar fi greu de crezut de către cineva, dacă nu ar fi existat documente apreciabile şi vrednice de crezare care să dovedească răutăţile cruciaţilor.
Conform relatării istoricului grec Nichita Honiatis (sec. XII – XIII) „latinii aruncau la pământ icoanele lui Hristos şi ale Sfinţilor Lui, le călcau în picioare – după ce luau de pe ele podoabele – şi le aruncau la răspântii sau le foloseau pentru întreţinerea focului în loc de lemne. Unii dintre ei se urcau pe Sfânta Masă, dansau deasupra ei, cântând ca nişte barbari…cântări… Unul dintre comandanţi intră cu calul în biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Mirul care izvora din mormântul mucenicului îl scoteau în vase şi oale, îl puneau în tigăi pentru a prăji peştele şi îşi lustruiau cizmele ş.a. În biserică vorbeau cu glas tare, strigau urât, îi prindeau pe credincioşi de gât pentru a întrerupe sfintele cântări, cântau cântări ruşinoase şi lătrau ca nişte câini.” Alţi scriitori bisericeşti din această perioadă, ca mitropolitul Evstratie al Tesalonicului, completează relatările despre urgiile latinilor catolici în Tesalonic.Căderea Constantinopolului a fost de asemenea însoţită de înfricoşătoare episoade de fanatism religios. Din nou, după mărturia lui Nichita Honiatis, contemporan acestui eveniment, sacrilegiile latinilor catolici au fost incredibile. „Moaştele diferiţilor Sfinţi Mucenici erau împrăştiate în fel de fel de locuri necurate. Cinstitul Trup şi Sânge al lui Hristos îl aruncau şi îl vărsau pe pământ. Luaseră Sfintele Vase pentru întrebuinţarea lor casnică. Preţioasa Sfântă Masă a Bisericii Sfânta Sofia cruciaţii au făcut-o bucăţi şi au împărţit-o între ei… Pretutindeni pe unde treceau cavalerii apuseni făceau urgii nemaiauzite”. Dacă papii au făcut vreodată observaţii asupra siluirilor latinilor catolici în Răsărit, aceasta nu a fost decât o manevră diplomatică din partea lor. În expediţiile lor, papii vedeau o strălucită modalitate de a-şi întări autoritatea lor spirituală şi în Răsărit şi de a catoliciza popoarele ortodoxe de aici.
(După P.I. Maliţki, „Istoria Bisericii creştine”, Sofia, 1932, vol. III, pp. 4-6)
[2] După o tradiţie locală monahii afurisiţi care s-au unit şi au liturghisit cu catolicii au fost îngropaţi într-o peşteră pe ţărmul regiunii ce aparţine Marii Lavre într-un loc ascuns pentru a nu fi văzuţi de oameni. După cum mărturisesc unele relatări vrednice de crezare şi anumite fotografii, până şi astăzi cadavrele lor zac acolo neputrezite şi înnegrite la culoare asemenea cărbunelui, iar feţele lor au o înfăţişare groaznică, demonică, spre înfricoşare şi pildă tuturor celor ce le văd şi spre amintirea apostaziei lor.
[3] În textele evanghelice (Mt. 26:26; Mc. 14:22; Lc. 22:19), ca şi în Epistola Sf. Ap. Pavel către Corinteni (I Cor. 11:23), când Mântuitorul a întemeiat Taina Euharistiei, se întrebuinţează explicit cuvântul „artos” care în greceşte înseamnă „pâine dospită”. Pentru pâinea-azimă în Sfânta Scriptură se întrebuinţează cuvântul „azimon” (Lc. 22:1). Deoarece Cina cea de Taină s-a terminat în noaptea dinspre 13 spre 14 Nissan, în care zi – conform literaturii rabinice – nu se îngăduia a se mânca pâine dospită până la apusul soarelui, la această Cină s-a folosit pâine dospită. În Biserica Ortodoxă şi astăzi, ca întotdeauna de altfel, Taina Euharistiei se săvârşeşte cu pâine dospită.
La început pâinea Dumnezeieştii Euharistii care se folosea în Apus era ca şi în Răsărit pâine normală în componenţa căreia intra şi drojdia. Iezuitul P. Sirmon mărturiseşte că în Apus, ca şi în Răsărit, pâinea era în uz în primele nouă secole şi că Biserica romană a denaturat vechea rânduială în perioada dintre începutul sec. al IX-lea până în prima jumătate a secolului al XI-lea. Întrebuinţarea azimelor la catolici este rezultatul unei influenţe iudaica mai noi.
[4] Protos (gr. πρωτος = primul) se numeşte şeful administrativ bisericesc al mănăstirilor athonite, pe care le administra împreună cu alţi bătrâni de la alte mănăstiri ca „primus inter pares” (primul între egali). În a doua jumătate a secolului XVII, Sfântul Munte era administrat deja de Sinaxa Bătrânilor, iar începând cu secolul XVIII de Sfânta Chinotită (Comunitate) care este constituită din reprezentanţii tuturor mănăstirilor principale ale Sfântului Munte, la număr 20.
[3] În textele evanghelice (Mt. 26:26; Mc. 14:22; Lc. 22:19), ca şi în Epistola Sf. Ap. Pavel către Corinteni (I Cor. 11:23), când Mântuitorul a întemeiat Taina Euharistiei, se întrebuinţează explicit cuvântul „artos” care în greceşte înseamnă „pâine dospită”. Pentru pâinea-azimă în Sfânta Scriptură se întrebuinţează cuvântul „azimon” (Lc. 22:1). Deoarece Cina cea de Taină s-a terminat în noaptea dinspre 13 spre 14 Nissan, în care zi – conform literaturii rabinice – nu se îngăduia a se mânca pâine dospită până la apusul soarelui, la această Cină s-a folosit pâine dospită. În Biserica Ortodoxă şi astăzi, ca întotdeauna de altfel, Taina Euharistiei se săvârşeşte cu pâine dospită.
La început pâinea Dumnezeieştii Euharistii care se folosea în Apus era ca şi în Răsărit pâine normală în componenţa căreia intra şi drojdia. Iezuitul P. Sirmon mărturiseşte că în Apus, ca şi în Răsărit, pâinea era în uz în primele nouă secole şi că Biserica romană a denaturat vechea rânduială în perioada dintre începutul sec. al IX-lea până în prima jumătate a secolului al XI-lea. Întrebuinţarea azimelor la catolici este rezultatul unei influenţe iudaica mai noi.
[4] Protos (gr. πρωτος = primul) se numeşte şeful administrativ bisericesc al mănăstirilor athonite, pe care le administra împreună cu alţi bătrâni de la alte mănăstiri ca „primus inter pares” (primul între egali). În a doua jumătate a secolului XVII, Sfântul Munte era administrat deja de Sinaxa Bătrânilor, iar începând cu secolul XVIII de Sfânta Chinotită (Comunitate) care este constituită din reprezentanţii tuturor mănăstirilor principale ale Sfântului Munte, la număr 20.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu