SCHIŢĂ BIOGRAFICĂ. PRIMII ANI DE ŞCOALĂ
S-a născut pe 3 martie 1904[1], la Bucureşti, ca al doilea copil al lui Mihail Vulcănescu, care a fost 41 de ani funcţionar al Ministerului Finanţelor, şef al serviciului Contabilităţii Casei de Depuneri, apoi al Regiei Monopolurilor Statului, inspector financiar şi unul din întemeietorii Societăţii Generale a Funcţionarilor publici, al cărei preşedinte a fost. Mama, Maria, născută Tomescu, la Slatina, în 1876 este fiica lui Mihail Tomescu, moşier, proprietar al moşiei Potcoava, judeţul Olt şi alegător la divanul din 1854 şi al Elisabetei. Primele trei clase ale şcolii primare le urmează la Institutul Anglo-German din Bucureşti, iar clasa a patra, la Şcoala primară de Stat de la Lucaci, unde absolvă cursul primar.
Studiile secundare le face în frământarea războiului trecut: clasa întâia şi a doua la Liceul Matei Basarab din Bucureşti (1914-1916); clasa a treia, particular, la Liceul refugiaţilor de pe lângă Liceul Naţional din Iaşi (1917-1918). Îşi dă capacitatea la Gimnaziul din Tecuci (vara 1918) şi o finalizează la Liceul Lazăr din Bucureşti (1918-1919); clasa a şasea şi a şaptea, ca particular, la Liceul Matei Basarab din Bucureşti (1919-1921); clasa a opta, ca particular (vara 1921), la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti, unde îşi susţine bacalaureatul (octombrie 1921)[2].
Încă din adolescenţă scrie poezii şi eseuri (Conştiinţa naţională la români, Cine e poetul românismului), devine cercetaş la 12 ani, iar la 16 ani se înscrie în Societatea culturală Înfrăţirea românească.
ACTIVITATEA CULTURALĂ ŞI CARIERA PROFESIONALĂ
Nu cred în politică. Nu vreau fericirea lumii cu de-a sila. Nu vreau omul abstract, „umanitatea”, ci omenia[3].
În 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti, devenind membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR) în al cărei Buletinpublică numeroase articole. De o răscolitoare limpezime sunt lucrările filosofice pe care le scrie în timpul studenţiei: Cercetări asupra cunoştinţei, Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei, Misticismul şi teoria cunoştinţei. Tot acum elaborează proiectul lucrării Sistemul meu filosofic: existenţialismul.
Instruirea tânărului Mircea Vulcănescu va cunoaşte influenţa hotărâtoare a doi mari profesori: Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu. „Format în cadrul a două şcoli încă din momentul înfiripării lor, Mircea Vulcănescu stă în cumpănă, în echilibru spiritual, imediat de-a dreapta lui Nae Ionescu (prin viziunea filosofică spiritualistă şi prin deschiderea către ortodoxie) şi tot imediat de-a dreapta lui Dimitrie Gusti (prin concepţia sociologică şi prin fundamentul filosofic spiritualist al acesteia)”[4].Nae Ionescu venea, ceea ce în epocă scandaliza, cu o perspectivă total nouă asupra vremurilor contemporane – perspectiva patristică, a predaniei, a antropologiei creştin-ortodoxe: „Noi, aseceriştii, descoperisem, împreună, de capul nostru, chemarea creştinismului social din cărţile lui Rauschenbusch şi ale lui Fosdik şi aşteptam mântuirea în veac, prin realizarea Evangheliei, în suflete şi în societate imediat, într-o generaţie, într-un fel de exaltare generoasă, în care valorile religioase se amestecau cu o întreagă floră de sentimente mai puţin pure şi mai puţin religioase, de natura cărora nu ne dam însă bine seama. Era în noi… un fel de bucurie de mânji scăpaţi, care e a tuturor studenţilor ajunşi să facă de capul lor, după aspra disciplină a liceului, experienţa unei comunităţi libere, tinere şi prieteneşti, cum ni se părea că nu se mai află aiurea. Metodelor noastre de liberă alegere şi interpretare a textelor le opunea metoda rigidă a disciplinei bisericeşti: spiritul tradiţiei sfinte, opusul duhului „evanghelizării” sub libera inspiraţie – de origine protestantă – a unui pretins duh sfânt! Meditaţiilor noastre laice le opunea viaţa liturgică şi participarea la viaţa de har a Bisericii”[5].
Epoca, deosebit de agitată, zguduită de frământările primului război mondial, de criza socială şi economică ale unei Românii întregite, dar aflată sub spectrul spiritului totalitar, va lăsa ecouri adânci şi durabile în conştiinţa studentului Vulcănescu. Contribuie din plin şi criza Bisericii, lovită de un modernism tot mai agresiv care repugnă lui Mircea Vulcănescu şi celor apropiaţi de Nae Ionescu. Se împotriveşte cu vehemenţă intenţiei patriarhului Miron Cristea de a schimba data prăznuirii Paştilor în urma introducerii noului calendar, iar implicarea lui determină conducerea BOR să renunţe la modificarea rânduielii de prăznuire a Paştilor.
În anul universitar 1923 – 1924 îşi satisface stagiul militar, ca voluntar, la şcoala militară de geniu din Bucureşti, unde obţine gradul de sublocotenent. În anul următor, 1925 obţine licenţele în Drept şi Filosofie şi se căsătoreşte cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate de care se va despărţi după patru ani, la presiunile părinţilor ei. Toamna aceluiaşi an îl găseşte pe Mircea Vulcănescu la Paris pentru studii de specializare în vederea susţinerii unui doctorat în Drept şi altul în Sociologie, studii nefinalizate însă, din pricina contextului tulbure al vremurilor.
Întors în ţară începe colaborarea la revista Gândirea şi continuă să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde conferenţiază în repetate rânduri. Neobosit slujitor al condeiului, din octombrie 1928 începe să scrie şi în publicaţia Cuvântul până la suspendarea ziarului în 1933.În anul universitar 1929 – 1930 este numit asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti[6], ulterior profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Şcoala de Asistenţă Socială, până în 1935.
familia vulcanescu
O familie minunată. „Nu se putea să nu-l iubeşti”
Pe 27 aprilie 1930 se recăsătoreşte cu Mărgărita-Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, care mărturiseşte înJurnalul ei: „Nu se putea să nu-l iubeşti. Adâncimea privirii, lumina surâsului, bunătatea fără margini, şi puterea. Când îl vedeai, răsărind deodată în clipa cea mai grea, ştiai că erai salvat. Credeai că a întârziat, ori că ceva l-a reţinut, ori că a uitat…? – şi deodată îl vedeai, era acolo, tocmai când trebuia, unde trebuia – ca prin farmec, nodurile se dezlegau, piedicile se dădeau în lături, totul era neted şi limpede (…). Aşa l-am cunoscut noi, aşa l-au cunoscut fetele noastre: purtător şi aducător de bucurie, de uşurare, de împăcare, niciodată de gâlceavă, de supărare. Viaţa noastră curgea ca o apă liniştită, oglindind cerul – dimineţile erau deschideri spre bucurii noi; spre fericire. Şi totuşi, o teamă ascunsă, tainică, de care niciodată n-am scăpat: ca odată, fericirea asta prea mare să nu se năruie”[7].
Caracterul intransigent de om politic, filosof şi structura sa militară nu l-au împiedicat pe Mircea Vulcănescu să-şi dezvolte latura sensibilă a sufletului, fiind de o delicateţe şi nobleţe sufletească rar întâlnite. Pe lângă îndatorările morale faţă de ţară, pentru care şi-a sacrificat viaţa, Mircea era un mare familist, acordând o atenţie deosebită educaţiei creştine în familie, fiind el însuţi un model de dăruire şi bunătate. Sandra şi Măriuca, cele două fiice ale sale, îşi amintesc cu multă emoţie modul în care tatăl lor le înconjura cu dragoste şi le învăţa virtuţile creştine, cu multă delicateţe şi umor, „parcă ne arăta nişte flori – aşa ne învăţa” – mărturiseşte Măriuca Vulcănescu. Pentru fiicele sale alcătuieşte o scenă de teatru, Vicleim, unde Sandra, Măriuca şi verişorii lor îi interpretează pe cei trei magi care au mers după Steaua vestitoare a Naşterii lui Iisus. Prin jocurile copilăriei, Mircea ştia să le insufle copiilor dragostea de neam şi mai ales de Dumnezeu.
Părtaş suferinţei neamului său
Observator atent al transformărilor majore din economia românească devastată de Marea Criză a anilor ’30, are intuiţia profetică a declinului sistemului capitalist, aşa cum încă din anul 1935 va întrevedea iminenţa celui de-al doilea război mondial: „Oamenii pot rămâne şi vor rămâne, desigur, încă un timp, cu iluzia că trăiesc în siguranţă şi în libertate în regim capitalist, sub stăpânirea aceloraşi legi «eterne». După cum îşi închipuie, de pildă, că trăim în regim convertibil, că banul mai are bază de aur, ca înainte, că dificultăţile sunt trecătoare. E numai un mit, şi miturile au o inerţie proprie”[8].
Din iunie 1935 preia funcţia de director general al Vămilor până în septembrie ’37, când este demis după ce descoperă contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Destituirea nu îi ştirbeşte cu nimic probitatea profesională recunoscută în continuare, prin numirea ca membru în Consiliul de administraţie al Creditului Judeţean şi Comunal şi în Consiliul de Administraţie a Casei Autonome a Monopolurilor Regatului României, în Comitetul Bursei, precum şi al vechii Case de Amortizare şi apoi a Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare, în noua ei organizaţie. Se bucură de aprecierea meritelor sale din partea regelui Carol al II-lea şi a regelui Mihai I care îi conferă distincţii şi mari ordine naţionale pentru serviciile aduse statului român.
În iunie 1940, pe scena celui de–al doilea război mondial, se consumă şi primul act al dezmembrării României Mari prinsă pe linia previzibilă de contact dintre două puteri totalitare – Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică stalinistă –, fără niciun alt aliat regional sau occidental valid şi dispus s-o ajute să „evadeze“ din această capcană. Concentrat în armată în zona Maramureşului, Mircea Vulcănescu este copleşit de durerea sfârtecării trupului ţării şi printr-un cuvânt mişcător îi întăreşte pe românii aflaţi sub ocupaţie străină: „În clipele astea-n care noaptea se lasă peste cetini, în care focurile-ncep să pâlpâie în vatră şi lămpile pe la fereşti – gândul meu se-ndreaptă către tine, frate răzleţit, şi îţi aduce glas de frate. Cobor în întunericul din mine acum şi-ncerc să-ţi desluşesc chipul încremenit – dincolo de viforul durerii – aşa cum te-am lăsat înapoi, urmărind cu ochii-n lacrimi fraţii care te părăseau în noapte, dârz şi hotărât să înfrunţi singur furtuna, adunând în pumnii strânşi obida lacrimilor tale. Dar ceea ce aş vrea – nu să crezi, pentru că o credinţă cere totdeauna un temei – dar să nădăjduieşti şi să doreşti este ca suferinţa ta să aibă un sens. Suntem părtaşii suferinţei tale, cum ai luat asupra ta partea ispăşirii păcatelor noastre (…)”[9].
Evenimentele istorice se precipită şi odată cu abdicarea regelui, se instalează guvernul Antonescu, moment în care Mircea Vulcănescu, fiind unul din economiştii cei mai buni ai României, este numitdirector al Datoriei Publice în Ministerul Finanţelor. Ulterior ocupă şi alte poziţii importante în administraţia naţională: 1940 – 1941, director al Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944. Conştient de riscurile la care se expune prin acceptarea unei atare funcţii, însă animat de dorinţa de a sluji neamului său, Mircea Vulcănescu negociază în cele mai mici detalii contractele cu germanii încondiţiile de „alianţă” a României cu Germania care erau total defavorabile pe plan economic – şiobţine condiţii atât de avantajoase pentru România încât delegaţiile puterilor câştigătoare ale războiului considerau cazul românesc – pe plan economic – drept unic.
PE BANCA ACUZAŢILOR. PLEDOARIE PENTRU ADEVĂR
„Revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr!”[10]
Parcursul tragic al evenimentelor istorice frânge dureros de neaşteptat destinul prodigios al marelui gânditor. După lovitura de stat din 23 august 1944, revine pe postul de şef al Datoriei Publice, unde rămâne până la 30 august 1946. Arestat preventiv fără mandat, încă din august 1946, este condamnat la 9 octombrie 1946 la opt ani de temniţă grea în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept„criminali de război” pentru vinovăţia de a fi susţinut războiul impus de cei care ne anexaseră din trupul ţării.Deşi face trei recursuri, rămânând în detenţie la Văcăreşti, Aiud şi Jilava până în ianuarie 1948, instanţa de judecată îi menţine pedeapsa pronunţată în 1946. În timpul arestului este contactat de comuniştii care îi pregăteau condamnarea ca să îi ajute cu expertiza sa în negocierile economice pe care aceştia le duceau la Paris, unde aveau loc tratativele de pace de după război. Acuzat tocmai pentru „sabotarea economiei naţionale” – ce ironie amară! – Mircea Vulcănescu îşi pledează cu demnitate, nevinovăţia: „Domnule Preşedinte şi Onorată Curte, ascultând rechizitoriul Procurorului General, ca şi actul de acuzare, am avut impresia ciudată că mă aflu în faţa unui caz dostoievskian. Ascultând aceasta incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărâmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăţi pe care sunteţi puşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pământească”[11]. Sandra Vulcănescu, fiica marelui filosof pentru care tatăl ei era „un grădinar de suflete” îşi aminteşte: „În timpul pauzelor de la proces, am avut voie să vorbim cu el şi, într-un astfel de răgaz, ne-a învăţat rugăciunea Iubite-voi, Doamne… şi ne-a spus să ne rugăm neîncetat, pentru că vin vremuri grele”[12]. Dosarul penal al lui Mircea Vulcănescu conţine la fila 9, o notă a corpului de filaj cu două afirmaţii contradictorii. Una este: „Mircea Vulcănescu funcţionar de carieră nu a făcut politică” şi alta: „Mircea Vulcănescu făcea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat război Rusiei sovietice şi este socotit criminal de război”.
În 1946 este arestat pentru prima dată şi închis la Arsenal, clădirea cenuşie de la marginea Bucureştiului, un regim de detenţie mai uşor, unde scrie şi câteva pagini de jurnal. Din acest jurnal reiese pregătirea lăuntrică a lui Vulcănescu pentru asumarea Crucii şi o viaţă răstignită pentru Dumnezeu. Înţelegând superioritatea Crucii lepădării de cele lumeşti şi urmării Patimilor Mântuitorului, Mircea se desprinde cu demnitate de sentimentele puternice faţă de familie, descrise cu minuţiozitate în Jurnalul său, asumându-şi un destin mai nobil, al suferinţei şi sacrificiului faţă de neam.
„Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav”
Încă din septembrie 1947, Mircea Vulcănescu contractase infiltratul pulmonar TBC. O dovedeşte conţinutul filei 1 a dosarului său penal: „La 22 septembrie 1947 Direcţiunea Siguranţei Statului înaintează Direcţiunii Generale a Penitenciarelor petiţia nr. 29243/ 1947 prin care Mărgărita Vulcănescu din Bucureşti (soţie) solicită asistenţa medicală şi un tratament special pentru soţul său Mircea Vulcănescu, deţinut la Penitenciarul Aiud”. Fără urmă de şovăire, Mircea Vulcănescu păşeşte pe scara marilor renunţări, nu în virtutea slujirii unui ideal frumos, dar găunos de abstract, nici pentru marile valori ale culturii, şi nu pentru un neam românesc ideologizat, ci pentru un neam pe care l-a iubit tocmai pentru ceea ce cunoştea concret din el,alegând slujirea unui aproape real, viu, adevărat, în carne şi oase. Preţul plătit? Propria viaţă: „Am fost băgat într-o anchetă. Mi-au cerut să spun nişte lucruri grave împotriva unor cunoscuţi ce avuseseră posturi importante. Eu le-am spus: Nu pot da ce cereţi dumneavoastră. Eu am fost profesor; pe studenţii mei i-am învăţat să fie cinstiţi şi să spună totdeauna adevărul. Şi eu în viaţă am fost cinstit. Cum aş putea acum să mă port altfel? Atunci m-au supus la nişte constrângeri atât de grele, cu foamea şi cu lipsa căldurii, încât m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav”[13].
Cel de-al doilea proces se desfăşoară cu aceeaşi intenţie de a-l discredita pe Mircea Vulcănescu şi în final de a-l elimina, în ciuda probelor de nevinovăţie aduse in instanţă: „Am asistat la procesul lui. Băncile apărării, ca şi pupitrele magistraţilor, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcănescu a dovedit nu numai că economia României nu a fost deficitară în raporturile cu Reichul, ci dimpotrivă, prospera. Prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidenţă indiscutabilă, corectitudinea germanilor în raporturile comerciale cu statul român şi, în consecinţă, priceperea şi grija cu care condusese această economie, Mircea Vulcănescu”[14]. Admirabila apărare pe care, făcând-o sieşi, o face de fapt ţării, în rezistenţa faţă de impactul german, nu schimbă cu nimic deznodământul procesului. Mircea Vulcănescu primeşte cu seninătate tăvălugul încercărilor şi continuă să mărturisească cu aceeaşi fermitate, crezul lui de o viaţă: „Un lucru am însă dreptul să pretind Onoratei Curţi, atunci când, chemându-mă în faţa ei, am înţeles să răspund: De faţă! Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr! (…) Patru ani mi-am cercetat toate actele, căutând să aflu, în activitatea mea publică, unul de care m-aş putea căi. N-am găsit! În asemenea condiţii, Onorata Curte poate să hotărască, în privinţa mea, orice. Dar eu cred în Adevăr şi ştiu că nu este putere în lume mai mare decât Adevărul. Am zis!”[15]
După judecarea recursului, îi scrie un bilet soţiei, perfect lucid de crucea care îl aşteaptă, împăcat şi deschis sensului spiritual pe care e pregătit să-l investească în propria suferinţă: „Draga mea,începutul a fost greu. Ca la judecata dintâi, când te înfăţişezi gol înaintea lui Dumnezeu între îngeri şi draci. A mai fost pe urmă un ceas greu. Prima seară de celulă. M-am temut de singurătate. Nu ştiam cum se practică aici. Nici că seamănă cu practica mea dintotdeauna. Dar seara întâi a trecut uşor. Zgomotele ritmice ale sălii şi freamătul vântului mi-au creat o stare de exaltare euforică. Păream pierdut în fundul lumii şi purtat pe o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci gândind ce trist trebuie să fi fost Ghetsimani sau Golgota, de vreme ce eu nu eram trist. Apoi, singurătatea de aici s-a vădit mai puţin perfectă. Ca şi liniştea veşnic susţinută de un ritm ca de joc… Am rămas, în sfârşit, cu mine însumi. Mi-am retrăit viaţa, ceas de ceas. Am descoperit că tinereţea mea împlineşte un sfert de secol! Am stat de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu… M-am simţit tulburător de lucid: dar înspăimântător de liber”[16].
DUPĂ GRATII, ÎN LIBERTATEA CREDINŢEI
„Pentru un creştin, nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său”[17].
La sfârşitul anului 1950, la Jilava are ocazia să pună în practică, mai vizibil decât oriunde, morala creştină, pe care o propovăduise de la catedră şi în scrisul său. Ţine o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari prin care menţine moralul deţinuţilor politici, motiv pentru care cunoaşte calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice şi izolarea de trei zile şi trei nopţi în celula 16, numită Celula Neagră: „Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nicio lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. O veşnicie de tenebre! Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau: «În condiţiile acestea, spune Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nicio scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele, şi, în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…». Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate şi împăcare cu moartea, şi de acceptare a unui destin creştinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremuraţi de această propunere şi de slăbirea rezistenţii sale. Au refuzat categoric şi au trecut la acţiune, la înviorarea lui şi la angajarea lui din nou în cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii şi de virtutea speranţei. Această ocazie i-a oferit lui Mircea Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri în legătură cu viaţa şi moartea şi destinul omului, ceea ce l-a făcut să se sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată podoabă a vieţii creştine”[18].
Sacrificii pentru fraţii săi de suferinţă
În încleştarea şi suferinţele închisorii, unitatea, curajul şi sacrificiul acestor tineri, purtători ai unui adevărat tezaur spiritual, sunt pentru Vulcănescu un nesecat izvor de prefaceri interioare. El însuşi era dăruit cu o blândeţe care învăluia şi hrănea inima aproapelui printr-o dragoste discretă, într-o îmbrăţişare răstignită. Iată una din faptele umile ale lui Vulcănescu care certifică adevărul cugetărilor lui, formulate în libertate, la o conferinţă din anul 1940: „Aproapele e semenul nostru care suferă şi în care ne regăsim un tovarăş de suferinţă. De el nu ne leagă un act, un sentiment imaginar şi filantropic, de condescendenţă, ci mai mult sentimentul că nu putem fi fericiţi noi înşine, când alţii suferă alături de noi”[19]: „Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa iar durerile intrau în carnea lui ca făcute de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea să îi dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le pe de-a-ndoaselea.Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce şi-a confecţionat andrelele, sau poate o croşetă? – nu ştiu – poate din aşchii scoase din saltea? Din pervazul unei ferestre? Din căpătâie de sârmă de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frăţescu că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare”[20]. Ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupă de aspectele morale ale convieţuirii în temniţă şi compune pentru deţinuţi un fel de cod de comportare moral-creştină. De altfel, acest cod n-a fost pentru el un simplu exerciţiu mental, căci Vulcănescu l-a trăit cu toată fiinţa lui. În viziunea lui, deţinuţii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns în Dumnezeu conştiinţa misiunii lor.
Mircea Vulcănescu va repeta mereu că nu există mântuire prin cultură şi nici prin politică, ci doar mântuirea prin rugăciune, prin harul lui Hristos şi prin suferinţa jertfei: „Experienţa de temniţă l-a îmbogăţit pe Mircea Vulcănescu. Dar eu nu ştiu nimic din gândurile lui din timpul din urmă. El mi-a atras atenţia asupra Acatistului Maicii Domnului la locul unde zice: «Bucură-te baie care speli conştiinţa» (icosul al XI-lea) şi în alt loc: «Bucură-te baie care speli mintea mea cea întinată». Deci trebuie spălată si mintea noastră cea întinată. Spălarea se face prin rugăciune şi prin Sfintele Taine. Prin golirea minţii de cuvintele, gândurile şi imaginile necurate şi umplerea ei cu ideile, cuvintele, imaginile sfinte ale lui Hristos, cu tot duhul lui Hristos şi al Maicii Domnului”[21].
Transferat la Aiud, are de înfruntat frigul, foamea, bătăile şi izolările la zarcă şi mai dureros decât toate, „arderea de tot” în cuptorul umilinţelor: „Într-o zi după-masă, între cei cu pachete a fost şiMircea Vulcănescu. Deţinuţii trebuiau descuiaţi să meargă să-şi ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului întrebă pe un altul: «Care Vulcănescu?». Răspunsul: «Criminalul!». După ce şi-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă chemă să gust ceva din pachet şi-mi spuse: «Ai auzit cum m-a strigat? Criminalul». Omul de o blândeţe deosebită şi de o omenie îngerească era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentinţă: «criminal de război». În ce situaţie ingrată ne găseam amândoi şi mai toţi deţinuţii politici de la Aiud şi din alte locuri din ţară! (…)”[22].
Mai multe in revista ATITUDINI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu