Vedem pretutindeni o Românie obosită, epuizată, şi români blazaţi, nehotărâţi, incapabili de a da un sens răscumpărător propriei lor vieţuiri pe acest pământ. Suntem mai temători ca niciodată. Ne lăsăm dominaţi de frici de tot felul şi tăcem inacceptabil. În jurul nostru pare că totul se prăbuşeşte. Şcoala s-a transformat într-un sistem manevrat de oameni ce au pierdut dispoziţia de a fi profesori şi se comportă ca nişte funcţionari oarecare. Trăim într-un întreg stat funcţionăresc, în care robotesc funcţionari ocupaţi tot timpul, unde nu mai e timp ca să gândim. Rezultatul? Generaţii blazate, dezgustate de şcoală şi de viaţă. Dar nu e vorba doar de Şcoală, ci de România furată. Ni se fură pădurile, ni se fură pământul, ni se fură istoria. De ce nu reacţionăm? De ce stăm înţepeniţi şi privim la acest jaf, la acest prăpăd care în curând ne va cuprinde şi pe noi?

Tot mai abătuţi, tot mai demoralizaţi, tot mai sleiţi, încercăm să găsim o soluţie în acest univers deznădăjduitor al României de astăzi. Încă răzbat în noi indignarea şi revolta. Cum să răbdăm să fim cârpe de şters pe jos pentru cei ce proiectează viitorul cenuşiu-întunecat al ţării noastre? De ce să răbdăm să fim batjocoriţi de cinismul oamenilor ce nu iubesc ţara noastră, ce nu iubesc nimic din ce-i românesc? Desigur, am vrea să reacţionăm, însă ne lipseşte energia.
Perioada comunistă pe care a traversat-o poporul român a lăsat urme. Ne-am trezit legatarii unei atitudini obediente şi de parşivă supuşenie, ascultători fără discernământ şi cuminţi până la a consimţi orice ni se bagă pe gât. La şcoală am învăţat „să stăm în banca noastră”, iar acum nu deranjăm pe nimeni. Şi ne justificăm cu: „Putea să fie şi mai rău”. Suntem o specie reeducată? Păcatul şi frica au creat în România tipul adaptabilului, al subalternului care execută fără să manifeste simţ critic. Această gheboşenie a societăţii actuale care nu reacţionează apasă asupra fiecărei decizii, mutilând-o.
Ne văicărim tot timpul privind peisajul sinistru al politicii, ne dăm cu părerea despre absolut toate, comentăm, găsim mereu vinovaţi. Şi, totuşi, am putea să descoperim într-o bună zi că vinovaţii suntem noi. De ce? Fiindcă întârziem să înțelegem că singura noastră soluție, ultima, nu este decât pocăința.

Păcatul şi frica. Colonizarea României
Prin pocăinţă se pot schimba oameni, situaţii, istoria însăşi. Numai astfel noi putem scrie istoria României. Deocamdată, alţii o scriu, fiindcă mulţi dintre noi încă sunt convinşi că nimic nu se poate schimba. Duhul lumii acesteia ne aleargă peste tot, ne umple de anxietate, ne oboseşte, nu ne dă răgaz să începem a aşeza primii noştri paşi pe calea pocăinţei lăuntrice. De toată această împrăştiere a noastră profită „năvălitorii”, cei ce stau gata să ne calce hotarele, gata să ne subjuge.
Poate că unii cred că România nu se poate schimba cu „Doamne, miluieşte!”, însă adevărul e altul. Domnitorul sfânt Neagoe Basarab ne-a încredinţat că pocăinţa este singura soluţie. Totul se petrece în toamna anului 1520, spre sfârşitul domniei sale. Boierii, nerăbdători, îi solicitau o decizie în faţa ameninţării iminente a turcilor. Boierii se adunaseră pentru sfat şi erau iritaţi că domnitorul nu se arată. Neagoe Basarab vorbea cu Dumnezeu. El considera că acela e sfatul cel mai important. „Măria Ta, situaţia e gravă. Trebuie să luăm o hotărâre. Turcii ne vor cotropi.” Domnitorul isihast i-a îndemnat la rugăciune, iar boierii au răbufnit. „Nu se conduce ţara cu «Doamne, miluieşte»!”. Neagoe i-a domolit, spunându-le că şi lui îi pasă ce se întâmplă cu ţara, nu doar lor. „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”. Apoi s-a retras gânditor şi a început să se roage. Cronicile spun că în noaptea aceea de 21 septembrie 1520, Dumnezeu i-a cerut sufletul sultanului Selim I şi nu a mai avut loc nici o cotropire a Ţării Româneşti. Ce a vorbit Neagoe Basarab cu Dumnezeu? Probabil „Doamne, miluieşte!”, fiindcă aşa se vorbeşte cu Dumnezeu. Aşa i se dă lui Dumnezeu libertatea de a acţiona, de a interveni izbăvitor în propria noastră istorie.
De aici plecăm în vindecarea fricilor care ne umilesc. De aici putem înfrunta deznădejdea. Şi tot de-aici putem răscumpăra în noi timpul pierdut cu idealurile lumii acesteia. Prin pocăinţă dobândim răspunsurile la situaţiile umilitoare pe care le întâmpinăm zilnic. Cum să răspundem şefului când ţipă la noi şi ne face albie de porci? Cum să răspundem celor care ne tratează ca pe nişte slugi? Ne mohorâm şi tăcem? Cădem în depresie? Ne scuzăm politicos? Români dragi, reacţionaţi! Doar reacţionând putem ieşi din marasmul condiţiei de sclavi pe plantaţie. E un exerciţiu de supravieţuire să reacţionezi, să nu te conformezi mizeriei şi urâtului, cinismului şi vulgarităţii.
Puterea de a reacţiona implică însă energie, iar energia vine din paşii parcurşi pe calea pocăinţei lăuntrice. Nu e timp de risipire, ci de mers susţinut pe această cale, unicul sens al vieţuirii noastre demne. Să ne clădim demnitatea pe împotrivirea la păcat, pe plânsul pentru păcatele noastre, pe suspinul pentru dezamăgirile şi mâhnirile pe care I le-am adus Domnului, pe întristarea pentru clătinările noastre zilnice. Aşa vom avea resursele lăuntrice de a reacţiona la orice nemernicie. Nefiind robiţi lăuntric, colonizaţi de chipurile înşelătoare ale păcatului, vom şti să reacţionăm şi la suprafaţă cu demnitate.
Calea pocăinţei lăuntrice şi răspunsurile demne
A reacţiona nu înseamnă să fim obraznici, violenţi, denigratori. Ne păstrăm buna-cuviinţă în orice zicem, în orice gest, în orice mişcare. Nu ne însuşim modul de a fi al călăului, al colonizatorilor, ci doar reacţionăm aşa cum libertatea dinlăuntrul nostru ne învaţă s-o facem. De aceea e atât de importantă libertatea dinlăuntru, încredinţată nouă prin pocăinţă, fiindcă astfel putem reacţiona şi în afară fără primejdia derapajului, fără teama de a greşi. Nu suntem impertinenţi, deşi colonizatorii sunt convinşi că orice reacţie a noastră e o obrăznicie, o cutezanţă impardonabilă. Să reacţionăm împotriva statului funcţionăresc din învăţământul românesc, împotriva reformelor nesfârşite şi aiuritoare, împotriva celor ce vor să ne distrugă familia propunându-ne ceea ce e nefiresc ca fiind firesc, împotriva jafului fără precedent din România, împotriva celor care ne ucid idealurile, împotriva celor ce se şi cred stăpânitorii noştri, împotriva celor ce nu iubesc Biserica Una, răspândind pretutindeni dezbinare, împotriva celor ce ne ţin istoria sub obroc, împotriva celor care vor să credem că suntem un popor de laşi, împotriva făţărniciei din politica românească actuală, împotriva celor ce nu clădesc, ci dărâmă, şi vor ca nici alţii să nu construiască. Şi, de fapt, nu împotriva unor oameni, ci împotriva campaniei de colonizare fără precedent a lumii, a trupurilor și a sufletelor noastre, a asediului la care suntem supuşi ca popor şi ca umanitate.
Dar mai înainte de aceasta, trebuie să reacţionăm împotriva gândurilor ticăloase, viclene, înşelătoare, împotriva hotărârilor şubrede, ezitante, împotriva simţirilor mincinoase, a înclinărilor inimii ce surpă pacea şi încrederea, împotriva patimilor ce-şi caută sălaş înlăuntrul nostru pentru a genera colonii de slăbiciuni, neajunsuri şi morţi lipsite de glorie. Aceasta se poate face păşind neîncetat, clipă de clipă, pe calea pocăinţei lăuntrice. De aici porneşte totul. Un pas înlăuntru produce o schimbare în afară. Mişcările pe care le facem în duh reconfigurează tectonica istoriei pe care o trăim. Pocăinţa are istoria sa şi nu putem să trăim fără să ţinem cont de ea. Cam astfel scriem istoria: pe dinlăuntru şi pe din afară. Pe dinlăuntru, atunci când Îi cerem Domnului să ne fie milostiv pentru păcatele noastre, şi pe din afară, atunci când înfruntăm cu bărbăţie situaţii dintre cele mai dramatice, ştiind că Domnul e cu noi.
Înaintăm pe calea micilor dobândiri, a celor de zi cu zi. Nici nu se poate altfel. Să fim încredinţaţi însă că primim de fiecare dată răspuns atunci când spunem în taina inimii „Doamne, miluieşte”. Într-adevăr, nimic nu e uşor. Fiecare dintre noi are crucea sa de dus. Dar timpul e puţin şi am putea să-l folosim pentru a clădi înlăuntrul nostru o Românie înnoită. Şi mai e de ştiut că prin pocăinţă răscumpărăm tot timpul pierdut. Răscumpărăm istoria demnă a propriei noastre umanităţi şi istoria demnă a poporului român.
Sergiu Ciocârlan