Maica stareță, sfinția voastră ați stat mult în preajma Părintelui Justin Pârvu, fiind cea mai apropiată dintre ucenicii săi, pentru început ne puteți spune cum l-ați întâlnit pe Părintele?
Nu pot spune că eu am fost cea mai apropiată din ucenicii săi, pentru că în primul rând cu duhul trebuie să fii aproape de sfinți, așa că poate sunt mulți alții care i-au fost mult mai apropiați decât mine, chiar dacă eu mai toată ziua stăteam lângă sfinția sa, dar contează cât de mult te-ai apropiat de virtuțile sale, cât de mult a putut vasul tău încăpea să se umple cu duhul său.
Prima oara l-am cunoscut pe părintele Justin în ianuarie 1998, în perioada când eram studentă în anul V la medicină în Iași. Scopul venirii mele la Petru Vodă era strict pentru a vizita mănăstirea și a ajuta o persoană (unul din prietenii mei) să se apropie de Dumnezeu. Nici nu aveam măcar în gând să intru la părintele Justin, considerând că nu am nicio problemă importantă. La timpul respectiv nu cunoșteam foarte multe despre părintele Justin, pentru că nu era mediatizat deloc, știam doar că făcuse ani grei de temniță și că e luminat de Dumnezeu. Printr-o întâmplare, o fată care se afla la arhondaric[1] m-a întrebat dacă am intrat la părintele Justin și mi-a arătat unde e chilia, insistând să merg chiar în clipa aceea. Am intrat în chilia părintelui. Eram fascinată, Părintele m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și simțeam că parcă ne cunoaștem de o viață. M-a întrebat de unde sunt, ce fac. Eu i-am explicat că voiam o viață mai simplă, eventual la țară, la munte, ca nu vreau carieră medicală într-un mare spital. Și sfinția sa a început să-mi spună ca acest cabinet modest pe care îl caut eu, trebuie să fie ca o chilie de maică și după câteva minute a zis că vrea să facă un spital în Petru Vodă și atunci când termin facultatea să vin direct la el să lucrez la acest spital. Eu i-am răspuns fără nicio șovăire: Da, părinte! Am plecat cu o bucurie imensă în suflet, încredințată fiind în sufletul meu că va trebui să dau ascultare acestui Părinte, care îmi părea mai cunoscut decât proprii mei părinți.
După această primă întâlnire am plecat așadar cu traseul vieții schimbat. Am început să vin foarte des la Petru Vodă, atât în anul V, cât și în anul VI de facultate.
După sărbătoarea Paștilor din 1999, părintele Justin împreună cu părintele Ioan Șișmanian au mers 2 km mai spre vale, spre sat și au ales locul pentru noul așezământ. Imediat s-au apucat de construit primele două clădiri ale noastre. Cu o lună înainte de a termina facultatea, părintele Justin m-a anunțat că peste o săptămână vrea să mă rasoforească[2], trecând peste alte etape ale noviciatului. Și din nou i-am răspuns, atât de liniștită: Da, părinte! Și am venit.
Pentru o peri
oadă de câteva luni până când s-a putut locui în noile clădiri, am stat în mănăstirea de călugări. În această perioadă intram foarte des la sfinția sa, mă întreba tot timpul cum stau cu învățatul, avea grijă să-mi dea ceva de mâncare la pachet ca să merg pe dealuri și prin păduri să învăț pentru licență. Eu eram fericită că voi termina cu examenele și că voi reuși să trăiesc o viață liniștită în mănăstire. Dar lucrurile nu au decurs chiar așa, ci părintele m-a trimis să fac anul de stagiu la Piatra Neamț în 2000, apoi mi-a dat ascultare să continui să fac și rezidențiatul.
Părintele nu se oprea numai la viața mănăstirească și la izolarea ta ca și călugăr, dimpotrivă te îndemna să dezvolți în continuare ceea ce ai acumulat în lume, găsindu-ți cu mare iscusință talantul pe care îl aveai și te punea la treabă să-l lucrezi. Nu insista ca noi să ne rupem de familie, ci dorea ca noi să-i aducem și pe ei cât mai aproape de mănăstire și de Dumnezeu. Cu timpul, multor maici le-au urmat și mamele lor în monahism.
Care era rânduiala de început pe care v-a stabilit-o Părintele?
Primii noștri ani în mănăstire au fost destul de grei din punct de vedere al condițiilor și al programului, și pentru că părintele voia ca noi să avem o acrivie în viața monahală, atunci nu ne scutea de nimic și nu ne ușura nevoința. De altfel și mănăstirea de călugări ducea o viață austeră. Erau slujbele de noapte, de la 12 pană la 4-5 dimineața, postul drastic (lunea, miercurea și vinerea o masă în zi), foarte mult canon și citire din psaltire.
Din anul 2000, în timp ce făceam anul de stagiu, când mă întorceam de la Piatra Neamț, începuse să mă țină la el în chilie foarte multe ore pe zi și-mi zicea să-l ajut, cu pomelnicele, cu curățenia, pentru diverse nevoi, să duc lucruri la magazie sau la biserică. În timpul cât stăteam în chilia sa, se perindau sute de oameni pe zi, fiecare cu probleme foarte grele. Unii veneau să-i mulțumească pentru ajutor. După prima lună petrecută lângă el, mă durea stomacul în continuu, fiind impresionată de problemele oamenilor, și-i spuneam părintelui că eu greu pot suporta să ascult atâtea necazuri încât mă doare foarte tare stomacul, dar el foarte liniștit mi-a zis că o să-mi treacă. Într-adevăr, după un timp m-am obișnuit și cu greutatea lucrurilor pe care le auzeam și a programului său.
Ne puteți spune care era programul de zi cu zi al Părintelui?
Programul său era unul mai presus de fire. În anii când era în mănăstirea de călugări, înainte de a se îmbolnăvi, nu știu exact la cât se trezea (pentru că îl lăsam să își facă rânduiala de chilie), dar de la ora 9-10 dimineața, începea să dea drumul la oamenii de la ușă și îi primea neîntrerupt până la 17-18-19 seara sau chiar mai târziu, când făcea prima pauză ca să mănânce pentru prima și ultima oară în zi. Acest moment al mesei era singurul de relaxare și de destindere. După care din nou deschidea ușa și primea oameni în continuu până la 23.20 sau chiar la miezul nopții. Se odihnea o oră și apoi se ducea la biserică, la slujbă. Niciodată nu l-am văzut să lipsească de la slujbă. În altar îl așteptau preoții mănăstirii care voiau și ei un sfat de la părintele lor, pentru că în timpul zilei nu era posibil din cauza mulțimii de oameni. În tot timpul slujbei stătea în picioare și pomenea pome
lnice până la Sf. Liturghie și apoi se mai așeza în genunchi în anumite momente ale slujbei. De multe ori îl vedeam cu fața strălucind în altar. Avea o lumină nepământească pe chip. După Sf. Liturghie, la ora 4 dimineața îl așteptau alți oameni pe care îi primea uneori până la ora 7, când le pleca autobuzul de Piatra Neamț. Singurele ore în care dormea erau 2-3 ore până la 9-10 dimineața.
În primii ani nu l-am văzut plecând din mănăstire, tot timpul știai că el e acolo, în chilia sa. În ultimii ani îl rugau diverși credincioși, familii, preoți, doctori să vină la ei acasă sau în biserică sau spital să le facă agheasmă sau Sf. Maslu. În acele zile programul Părintelui devenea și mai greu. Părintele nu mai dormea deloc, după Sf. Liturghie pleca imediat în localitățile unde trebuia să facă slujba, iar când se întorcea îl așteptau și mai mulți oameni la ușă. Abia după ce s-a îmbolnăvit, când i s-a reactivat o tuberculoză din închisoare și a stat internat mai mult timp, medicii i-au recomandat să mănânce mai consistent și să se odihnească mai mult. Forțele sale deja îi slăbiseră (și asta la 90 de ani, nu înainte). Pentru că nu suporta umiditatea și aerul prea tare din chilia sa din mănăstirea de călugări, a hotărât să se mute în mănăstirea de maici unde avea condiții mai bune. A fost pentru prima dată în viața lui când a avut program în privința primirii oamenilor. Încet, încet a început să mai prindă puteri și din nou primea oameni 12 ore pe zi. În anii trecuți, de luni până vineri postea și dezlega la lactate și pește numai sâmbăta și duminica. Ulterior, pentru că organismul său avea nevoie să se întărească, a început să dezlege și marți și joi, dar bineînțeles cu măsură. De multe ori avea dureri de cap, sau altfel de dureri, dar niciodată nu spunea nimic, nici nu dădea vreun semn că l-ar durea ceva. În postul mare nu mânca nimic primele trei zile în prima săptămână și nici în săptămâna patimilor. Odată avea febră din cauza unei pneumonii și a refuzat să ia măcar o pastilă pentru scăderea febrei, ca să nu-și strice postul. De pravila de rugăciune nu prea avea timp, dar înainte de a se culca seara, indiferent cât de obosit era nu-și lăsa niciodată rugăciunile de seară și paraclisul Maicii Domnului. O parte din pravilă o mai citea la biserică și alta când se trezea. În fiecare zi citea acatistul Sfinților Arhangheli.
(Interviu realizat de Monahia A.)
Relatarea maicii Justina este preluata din cartea Părintele Justin Pârvu – Mărturii ale sfințeniei
Mai multe pe paltin-petruvoda.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu