- Mãria ta, am eu un leac pentru împlinirea dorinţei tale.
- Sã îl aud, spuse împãratul.
- Trebuie sã îi slãbim armata.
- Nu e o idee nouã…
- Dar eu ştiu cum o vom face.Şi vrãjitorul l-a sfãtuit sã trimitã nişte negustori în ţara Împãratului Rãsãritului, care sã vândã nişte vin fermecat.
- Cine va bea din el va avea pofte trupeşti foarte mari, care nu îl vor pãrãsi decât dupã ce se va împreuna cu mai multe femei. Vom distruge bãrbaţii, fãcându-i sã alerge dupã femei. Familiile lor vor fi distruse.
- Dar femeile vor încerca sã îşi convingã bãrbaţii sã nu bea din acest vin.
- Mai întâi vom trimite câţiva filosofi care vor învãţa poporul cã nu e nimic rãu ca bãrbatul sã trãiascã cu mai multe femei. Şi ideea asta îi va cuceri pe bãrbaţi mai repede decât i-ar fi cucerit orice armatã. Pe tineri îi vom convinge cã fecioria nu foloseşte la nimic. Chiar şi fetelor o sã le placã ideea asta.
- Dar pânã sã ajungã vinul sã facã prãpãd în popor, Împãratul Rãsãritului şi sfetnicii lui îi vor goni pe negustorii noştri. Nu le va fi greu sã îşi dea seama cã aceastã bãuturã poate distruge un popor întreg.
- Asta aşa e. Dacã o dãm mai întâi oamenilor simpli, Împãratul Rãsãritului îşi va da seama cã e o otravã. Dar, dacã îl ameţim mai întâi pe împãrat, dacã îi ameţim pe cei de la curte, nu vom avea necazuri. Iar poporul se va lua dupã ei. Atâta doar, cã ne trebuie filosofi vicleni, ca sã îi convingã pe cei de la curte cã plãcerea trupeascã e singurul lucru de preţ în viaţã. Sã îi convingã cã familia şi pãstrarea fecioriei pânã la nuntã trebuie sã devinã amintiri.
- Aşa sã fie. Cât va dura ca sã cucerim împãrãţia duşmanã?
- Mult, Mãria Ta, zece ani. Peste zece ani îi vom ataca şi nu vor mai fi în stare sã se apere. Vor fi cârpe, nu ostaşi. E mult timp, e adevãrat. Dar ştiu cã tot de zece ani aştepţi sã afli o cale de a o cuceri şi pânã acum nu te-a ajutat nimeni.
- Dacã peste zece ani nu îi cucerim, capul tãu va fi tãiat de cãlãu. Dacã îi cucerim, vei fi primul meu sfetnic.
- Aşa sã fie. Mã duc sã pregãtesc vinul.
Dupã un an de zile, negustorii Împãratului Apusului reuşiserã sã îşi gãseascã muşterii la curtea Împãratului Rãsãritului. Împãratul însuşi zisese la un ospãţ cã vinul acestora e cel mai bun vin pe care îl bãuse vreodatã. Cu toate acestea, el îşi dãduse seama cã aceastã bãuturã putea aduce mari tulburãri în împãrãţia sa. Şi ceruse ca vinul fermecat sã se vândã la un preţ foarte mare, ca oamenii din popor sã nu îl poatã cumpãra. Mai ceruse chiar pedepsirea oamenilor simpli care vor bea licoarea fermecatã.
- Îţi dai seama cã ne întârzie planurile?, îl întrebã Împãratul Apusului pe vrãjitor.
- Nu e nimic grav, Mãria ta. Mai întâi or sã slãbeascã conducãtorii, aşa cã poate nu va mai fi nevoie de rãzboi. Dar eu cred cã oamenii simpli vor gãsi o cale sã facã rost de vin de-al nostru. Şi vei vedea cã pânã la urmã Împãratul Rãsãritului îşi va pierde minţile şi îi va lãsa pe oameni sã bea ce le pregãtim noi. Nu trebuie sã ne neliniştim. Vei vedea cã, deşi fiul împãratului nu s-a lãsat convins încã sã guste din ea, pentru cã împãrãteasa i-a dat o educaţie aleasã, pânã la urmã va bea şi el. Şi dacã bea fiul împãratului, nici un tânãr şi nici o tânãrã nu va mai sta departe de vinul nostru. Şi dacã îi câştigãm pe tineri, cine se va mai lupta cu noi peste ani de zile? Bãtrânii? N-au nici o şansã. O armatã din bãtrâni şi bolnavi nu poate porni la luptã.
- Da, oricum am auzit cã dregãtorii bãtrâni sunt singurii care considerã bãutura noastrã o primejdie pentru împãrãţia lor. Nu-i nimic, vor muri de bãtrâneţe, unul câte unul.
Încetul cu încetul, dezmãţul prindea în ghearele sale din ce în ce mai mulţi dregãtori, pe soţiile lor şi pe tinerii care se apropiau de vârsta la care ar fi trebuit sã îşi întemeieze o familie. Sub privirile îngãduitoare ale pãrinţilor lor, fetele tinere o luau pe calea desfrâului. Împãratul Apusului îşi freca mâinile de bucurie. Aproape jumãtate din dregãtori cumpãrau licoarea în cantitãţi tot mai mari. Victoria pe care o prevãzuse vrãjitorul pãrea a fi din ce în ce mai aproape. Dar, când Împãratul Apusului era convins cã nimic nu îi va putea sta împotrivã…
Fiul Împãratului Rãsãritului a anunţat cã vrea sã îşi aleagã mireasã. Ca de fiecare datã, sfetnicii care aveau fete de mãritat aşteptaserã cu sufletul la gurã acest moment. Fiecare îşi dorea sã se înrudeascã cu împãratul. În fiecare generaţie solii anunţau cu surle şi trâmbiţe cã se cautã “cea mai frumoasã şi cea mai înţeleaptã fatã” pentru fiul împãratului. Acesta avea o zi întreagã timp sã îşi aleagã fata cãreia sã îi dãruiascã inima. În ţinuturile lor era obiceiul ca, de îndatã ce împãrãteasa aducea pe lume un fiu, dregãtorii şi soţiile lor sã se grãbeascã sã mai facã copii, pânã ce aveau o fatã care ar fi putut deveni viitoarea împãrãteasã. Numai dregãtorii foarte bãtrâni erau lipsiţi de aceastã ocazie. Ceilalţi erau mândri cã fiicele lor aveau şansa de a fi luate în cãsãtorie de prinţ.
De data aceasta mesajul solilor trimişi sã vesteascã alegerea miresei era puţin schimbat: „Tânãrul prinţ cautã cea mai frumoasã şi cea mai înţeleaptã fecioarã, pentru a o lua de soţie…” Pe vremea când împãratul fusese tânãr toate fetele nemãritate erau fecioare, acum însã lucrurile se schimbaserã. Vestea aceasta a adus tristeţe în multe familii de dregãtori, în care vinul fermecat era stãpân. Fetele care, convinse cã fecioria nu mai are nici o valoare, trãiserã în desfrâu plângeau cu disperare. Tânãrul prinţ era atât de frumos…
A venit şi ospãţul din ziua alegerii tinerei mirese. De obicei, prinţii aveau de ales dintr-un numãr mare de fete. Dar, de data aceasta, numai câteva fete veniserã îmbrãcate în alb… Celelalte îşi pierduserã fecioria, cu sau fãrã voia pãrinţilor lor. Dar nici ele nu renunţaserã la gândul de a cuceri inima prinţului. Sperau cã prinţul se va rãzgândi, cã nu va fi mulţumit de frumuseţea fecioarelor şi cã va mai organiza încã un ospãţ… Aşteptau cu inima strânsã ca prinţul sã se rãzgândeascã şi sã le dea tuturor fetelor şansa de a fi alese. Dar aşteptarea lor a fost zadarnicã. Din cele zece fecioare, una era foarte frumoasã şi foarte înţeleaptã. Prinţul nu a şovãit şi i-a cerut mâna.
Aşa cum era de aşteptat, în familiile dregãtorilor fãcuţi de ruşine au fost numai lacrimi, tristeţe şi jale. Unele fete regretau cã au urmat pilda pãrinţilor lor şi au trãit în dezmãţ. Altele, care avuseserã o creştere bunã, regretau amarnic cã nu şi-au ascultat pãrinţii. Dar era prea târziu. Fiecare dintre ele îşi dorise sã fie admiratã de prinţ, chiar şi numai pentru câteva clipe. Acestea ar fi trebuit sã fie momente foarte importante pentru viaţa unei fete de dregãtor. Chiar dacã alta ar fi fost aleasa… Însã de data aceasta cele mai multe fete fuseserã lipsite de o asemenea cinste. Şi ruşinea le apãsa sufletele.
A venit şi nunta împãratului. Mirii strãluceau de frumuseţe. Înainte de începerea ospãţului, spre surprinderea tuturor, bãtrânul împãrat a spus:
- Am vãzut câte lacrimi a adus vinul desfrâului în împãrãţia noastrã. Din cauza asta s-au împuţinat fecioarele de la curte. Îmi dau seama cã nu am fãcut bine cã i-am primit pe neguţãtorii aceia la noi. Îmi dau seama cã am greşit. Dar tot acum îmi dau seama ce fiu de încredere am. De aceea, îl voi lãsa pe el sã conducã. De azi, mã retrag de la conducerea împãrãţiei. Am un urmaş mult mai vrednic de o asemenea cinste. Ultima mea poruncã este aceasta: falşii filosofi, învãţãtorii desfrâului şi toţi negustorii vinului fermecat sã fie goniţi de aici şi toatã bãutura lor sã fie aruncatã. Cum a distrus fecioarele de la curte, vinul putea distruge un popor întreg.
Hotãrârea împãratului i-a luat prin surprindere pe toţi. Nici mãcar tânãrul prinţ nu se aştepta la aşa ceva. Dar cuvântul împãratului era lege pentru toţi. Prinţul i-a luat locul şi negustorii vicleni au fost izgoniţi din împãrãţie. Iar vechile rânduieli şi-au reintrat în matca lor, spre disperarea Împãratului Apusului. Şi a vrãjitorului care nu a mai apucat sã ajungã mare sfetnic…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu