Voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare, a dovedit în fiecare dintre gesturile sale iubirea de neam și cinstirea străbunilor. Slujirea Sfintei Biserici, alături de cei chemați să o săvârșească în sfintele altare, alături de oșteni și de poporul întreg, era un scop fundamental, era o rațiune a existenței sale, așa cum ne dă mărturie cuvântul rostit la îngroparea sa:
„Dar pentru acea râvnă pe care o avea Ştefan Vodă spre întărirea Legii ce vom zice? Cănu da somn ochilor săi, nici genelor sale dormitare. Aceasta gândea, aceasta judeca, către aceasta se nevoia, ca Biserica lui Hristos să se mărească şi să se lăţească… Însă ce ne trebuie atâtea cuvinte, ca şi când ar fi vreo îndoială asupra credinţei lui, cu care s-a adăpat din curatele şi neamestecatele izvoare a preavoslavnicei Biserici din copilăria lui? Şi nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci au rămas întărit pe piatra care este Hristos, pe a Cărui cruce de-a pururi îmbrăţişată, la pieptul lui ţinând viaţa sa Lui au închinat-o, nădejde neîncetată printr-însul la Părintele veacurilor având, prin Care pe toţi vrăjmaşii săi au biruit, au înfrânt, au surpat”.
“Şi cu cât mântuirea sufletească îi era dorită, cu atât silinţa lui era aprinsă şi de-a pururea căuta orice loc, orice vreme i s-ar întâmpla îndemână să n-o lase în deşert să treacă”.
(Drd. Eduard Traian Popescu, Ștefan cel Mare și Sfânt sau lumina vie a unei lumi apuse, în „Porunca iubirii”, nr. 2, 2004, p. 28)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu