- Părinte Ioan, ați fost ucenicul Starețului Daniil de la Rarău. Povestiți-ne care e prima amintire pe care-o aveți cu Părintele Daniil?
- Prima amintire… când am mers prima dată în mănăstire la Rarău, când ne-am întâlnit prima dată. Nu știu dacă pot să folosesc cuvântul ”superb”… a fost ceva deosebit, care m-a impresionat foarte mult. Am văzut așa un bătrân, cu barbă albă – cum sunt și eu acum – într-o reverendă de doc, cu o pânzăcioară în spate și foarte multă dragoste sufletească, multă mărinimie…
M-a primit cu toată dragostea și mi-a dat primele instrucțiuni de conviețuire în mănăstire. Eu venisem de la Alba-Iulia, de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul; am stat acolo vreo șase luni, apoi m-am întors, am venit la Rarău. Mi-am adus aminte de munții ăștia frumoși, de aerul ăsta curat și de viața duhovnicească din părțile astea. Părintele Daniil Tudor era foarte vestit cam peste tot, și asta m-a atras și-am venit.
Când am ajus, am văzut tineri, toți cu metaniile în mână, toți ziceau: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Foarte serioși, smeriți și plini de dragoste! Și am intrat și eu în ceata lor. Căutam să mă adaptez la condițiile duhovnicești ce se puneau în Schitul Rarău. Ieroschimonahul Daniil era prezent la slujbe, la cuvânt… La sala de mese se citea dintr-o carte și el făcea comentarii, vorbea despre viețile Sfinților, de răbdare, de virtuți duhovnicești. Tot timpul era cuvând duhovnicesc. Și m-a impresionat foarte mult ascultarea – care era de o jumătate de oră muncă, jumătate de oră rugăciune. Fiecare avea câte-o trăistuță pusă pe umeri de-a curmezișul și câte-o carte: ori Pateric, ori Prolog, ori Ceaslov, ori Psaltire. (…) Ieroschimonahul Daniil asta urmărea permanent, să se facă rugăciune neîntreruptă, ceea ce l-a tulburat pe satana din iad și a început prigoana asupra lui, până când a ajuns în închisoare și l-au schingiuit comuniștii. Și a ajuns Sfânt, mare mucenic Daniil…
- Ce ne puteți spune despre rânduiala din mănăstire de sub stăreția Părintelui Daniil?
- El era singurul preot și făcea Liturghia numai sâmbăta și Duminica. De fapt, atunci și mânca – numai o dată în zi. În rest, era toată rânduiala ce se cere în orice mănăstire, începând de la Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri, Acatiste. (…) Masa era o dată în zi lunea, miercurea și vinerea, fără ulei, iar în rest de două ori. Era respectat programul ăsta.
- Cum vi-l amintiți pe Părintele Daniil, cum arăta?
- Avea un chip foarte frumos. Închipuiți-vă un om mai în vârstă, roșcovan la față și cu barbă albă și părul alb, cu plete pe lângă cap. Și, așa cum era el, sufletesc și duhovnicesc, permanent avea expresia unei bucurii lăuntrice – o bucurie care i se vedea în afară.
Starea sufletească a omului totdeauna se reflectă în afară. Și ortodoxia noastră arată că viața interioară se transpune în afară. (…)
- Cum era chilia părintelui Daniil?
- Chilia era simplă. Era masă, scaun, și plin de cărți – și raft de cărți, și pe masă cărți, și peste tot erau cărți. Tot timpul scria, tot timpul citea, tot timpul se ruga. Era omul care nu făcea pauză, era neîntrerupt în viața duhovnicească. Omul care s-a convertit ca Sfântul Apostol Pavel la credință, dintr-un om necredincios cum era – un fiu de boier, care avea pământ mult, vreo 300 de hectare, avea două blocuri cu 12 etaje în București, avea avion propriu… Un om care a studiat foarte mult, avea o capacitate intelectuală imensă. Nici nu găsesc cuvinte ca să pot exprima și nici nu știu exact capacitatea lui reală, pentru că era un om deosebit – nu avea adversar în orice discuție, în orice fel de convorbire, în orice manifestare religioasă… Nu avea atuncea Patriarhia atâtea cărți câte avea Daniil Tudor: vreo 6000 de volume – am auzit, nu le-a numărat nimeni. Avea și în București, avea și la Câmpulung, avea și la mănăstire, el știe pe unde mai avea cărți date ca oamenii să se folosească. Cunoștea vreo cinci limbi străine și citea toate cărțile, și era omul care se ocupa pentru cinstea și lauda lui Dumnezeu, permanent. Acesta era singurul lui scop…
Trimitea Partidul Comunist așa-ziși oameni de cultură să îl combată. Și, așa cum veneau ei la mănăstire, plecau schimbați! Discuțiile porneau social, politic și religios, și dogmatic, dar și național – și pe toți îi convertea. Pe toți! Nici unul nu s-a dus cum a venit. Ceea ce i-a enervat pe comuniști, și l-au arestat și l-au condamnat vreo douăzeci de ani, fără motiv penal. Și a făcut pușcărie, și la Aiud și-a sfârșit viața lui pământească și a ajuns în Ceruri – pentru că a fost cel mai persecutat dintre toți deținuții.
Era omul care n-a cedat absolut nimic în ceea ce privește credința. Comuniștii aveau tendința asta în închisori, mai ales la deținuții politici, să îi îndepărteze de Dumnezeu și de credință. Părintele Daniil nu a acceptat niciodată lucrul acesta, și a fost foarte dur în răspunsuri și peste tot, ceea ce i-a atras ura și dușmănia față de el. În fiecare zi scria de el că a luat bătaie. Și, când a venit Decretul pentru eliberarea deținuților politici, atunci l-au omorât. Așa a spus acolo comandantul: ”Daniil Tudor nu trebuie să scape, trebuie să-l omorâm!”. I-au scos dinții de viu din gură, l-au bătut până l-au lăsat jos la pământ – așa am auzit, că i-ar fi băgat un par în cap și, după aceea, Dumnezeu știe ce au făcut cu el… la groapa comună, sfinte moaște…
A mers la Sfântul Munte în pantaloni scurți
Despre viața lui nu prea stătea de vorbă cu nimeni, pentru că el citea în continuu și se ruga neîncetat. Când mergea la masă, noi mâncam, iar el asculta cuvântul ce se citea la masă și după aceea tâlcuia. El mânca numai sâmbăta și Duminica, o dată în zi. Nici nu se știe ce mânca și cu ce trăia…
Când a fost convertirea lui, s-a dus la Sfântul Munte Athos – dar a mers acolo ca turist, în pantaloni scurți, bărbierit, cu un rucsac în spate, cum erau pe atunci oamenii care erau libertini și care n-aveau nici un fel de gândire duhovnicească. Și, ajungând acolo, ca unul care era foarte studios și-l atrăgea literatura și cultura, a început să citească cărți, participând regulat la toate slujbele. Și s-a convertit… Când a plecat de acolo, a plecat cu Rugăciunea inimii deja primită de la Dumnezeu în dar. Și cu barbă. A stat vreo opt luni…
Și, când a venit în București, în societatea lui de elită unde conviețuia, râdeau de el toți, ziceau: ”Sandu Tudor a înnebunit, și-a lăsat barbă!”. Barba și-a lăsat-o că într-o noapte s-a hotărât! Stătea la slujba de priveghere de toată noaptea și vede că vine un schimnic bătrân la el, care se rezema într-o cârjă schimnicească. A vrut să-i zică ceva și s-a întors înapoi, a stat ce-a stat, iar a venit, iar a vrut să spună ceva, dar nu îndrăznea să vorbească – pentru că el deja era cunoscut ca om deosebit și cult. Și când a venit a treia oară, Daniil i-a zis: ”Părinte Evloghie, vii a treia oară! Dacă vrei să spui ceva, spune, nu te mai duce înapoi!”, iar părintele îi zice: ”Domnu’ Sandu Tudor, de ce dai barba la gunoi? Chipul lui Hristos, de ce-l dai la gunoi?”… Atunci el a stat toată noaptea și s-a gândit la cuvintele astea și la alte gândiri duhovnicești, și nu s-a mai bărbierit. Avea un chip frumos, dar și impunător. (…)
Părintele Daniil era ferm pentru credința ortodoxă
Acum este lucrul ăsta satanic, care caută să amestece lumina cu întunericul, dreapta credință ortodoxă cu ereziile – ei socotesc că fiecare erezie este o Biserică, sau un segment al Bisericii. (…) Părintele Daniil era ferm pentru credința creștină ortodoxă. Și, deși era fiu al Sihăstriei Neamțului – acolo s-a și educat, acolo a stat și în pustie, la Râpa lui Coroi, vreo trei ani de zile, mâncând o dată în săptămână ciuperci sau cartofi cruzi – a introdus rânduiala de la Muntele Athos. A venit după aceea la Mănăstirea Slatina și a făcut aceeași rânduială. De la Slatina au plecat vreo 30 de călugări la Putna și au pus rânduială și acolo – tot aceeași. Și de-aci la Schit, la Rarău.
Și era foarte drastic în ceea ce privește necurăția sufletească și trupească a viețuitorilor. Spovedania era obligatorie o dată în săptămână – și de câte ori era nevoie, și în fiecare zi. Trebuia să avem o hârtie, un carnețel și să ne scriem în fiecare zi păcatele, apoi mergeai și imediat îți făcea dezlegare. Făcea o spovedanie deosebită, era omul care te vedea și știa ce ai în tine, nu puteai să ocolești. Știa ce gândești.
Era un om deosebit. Aici este puterea Rugăciunii și harul Ortodoxiei. Și se fac și minuni. Am avut meningită cronică treizeci de ani și m-am ridicat fără doctor…
- Ne-ați povestit convertirea Părintelui Daniil… Dar cum s-a hotărât să intre în viața monahală?
- El făgăduise să meargă la mănăstire, dar, pentru că avea o fată și-un fecior (1) studenți, s-a gândit să-și mărite întâi fata, și feciorul să termine facultatea – și după aceea să meargă el la mănăstire. Dar i-a luat foc avionul, la 2000 metri înălțime, și a căzut jos, bucăți. Și în clipa aceea, când se prăbușea, a spus: ”Doamne, dacă scap, plec la mănăstire!”. A căzut de la 2000 de metri înălțime, nici nu știe cum a făcut contact cu pământul, nici nu avea parașută, nu avea nimica – avionul s-a făcut praf, iar el n-a avut nimic! S-a ridicat și a plecat direct la Mănăstirea Antim. Nu s-a mai dus nici pe acasă, nimic! Și a stat în clopotniță la Mănăstirea Antim șapte ani, frate neîmbrăcat, și i-a învățat pe toți Rugăciunea lui Iisus. A fost de o smerenie totală și de un devotament religios neîntâlnit.
- CUm a fost arestarea Părintelui Daniil și viața sa în închisoare?
- Asta mai puțin știu… S-a nimerit când a fost de l-au arestat că eu nu eram în mănăstire. Au venit securiștii și au înconjurat mănăstirea, l-au legat și l-au dus, l-au arestat – și l-au judecat. Știu doar atât: că l-au întrebat de ce ai strâns atâția tineri în Munții Rarău și nu i-a lăsat să lucreze în fabrică. Ieroschimonahul Daniil a răspuns: ”I-am adunat ca să-i învăț să zică: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. ”Stai jos”, i-a zis judecătorul, și la condamnare i-a dat douăzeci de ani de închisoare, fără dosar penal. El a fost învinuit întotdeauna că e legionar. Asta era însă o minciună. O grozavă minciună, făcută de comuniștii care urau credința, și pe oamenii credincioși îi socoteau că erau legionari!
Era și o prigoană pe timpul lui Gheorghiu-Dej, pe timpul lui Ceaușescu – dacă mergeai la mănăstire te oprea poliția, te legitima, te amenința, îți făcea control la bagaje, parcă ai fi dus cine știe ce. Numai ca să te oprească! Apoi a fost Decretul din 1959 prin care i-au dezbrăcat de haina monahală pe călugări, i-au tuns, i-au bărbierit – a fost o prigoană, prigoană comunistă: ateismul împotriva credinței lui Hristos…
Nici acum nu-i departe prigoana. Și acuma vorbesc împotriva icoanelor, împotriva creștinilor, împotriva mănăstirilor. (…)
- Părintele Daniil avea o viziune despre viitorul României?
- El nu era un om politic, era cu credința, atâta. A fost director general al ziarului Credința – și Credința nu puteau s-o poarte comuniștii!
(Pr. Ioan Larion – Revista Familia Ortodoxă nr. 11(46)/2012, pag. 58-62)
(1) Pe seama părintelui Daniil circulă anumite detalii biografice inexacte sau prezentate în mod anacronic. În această ordine de idei, ne îndoim de faptul că în viața de mirean părintele Daniil ar fi avut vreun copil. Este adevărat că absența dovezii nu este dovada absenței dar, dată fiind personalitatea foarte cunoscută a lui Sandu Tudor, atât în perioada interbelică cât mai ales după instaurarea regimului comunist, ar fi trebuit ca și eventualii copii să fie cunoscuți măcar la un nivel minim (nume, ocupație, etc). Dar nu avem niciun indiciu care să ne determine să presupunem că Sandu Tudor (viitorul părinte Daniil) ar fi avut copii. Dacă ar fi fost așa, atunci era firesc să fie cunoscuți opiniei publice așa cum s-a întâmplat cu Măriuca Vulcănescu, fiica filozofului martir Mircea Vulcănescu, așa cum s-a întâmplat cu Șerban Mironescu, fiul profesorului mărturisitor Alexandru Mironescu sau Horia Bernea, fiul sociologului mărturisitor Ernest Bernea. (Nota de fericiticeiprigoniti.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu