Cea mai frumoasă figură de la Târgu-Ocna, după Valeriu, a fost Gheorghe [Jimboiu]. Simt că nu am date suficiente pentru a contura acest portret. Venea din Oltenia. Fiu al unei văduve cu mici posibilităţi materiale dar mare la suflet, care s-a chinuit toată viaţa ca să-şi ţină unicul copil în şcoli. Prima oară Gheorghe a intrat în puşcărie în 1941, apoi s-a eliberat şi a revenit în 1949.
La început s-a distins atât prin ţinuta lui demnă, cât şi prin strădaniile sale sufleteşti. Se ruga mult, cerceta cărţile sfinte şi adâncea problematica creştină. Deşi modest, personalitatea lui se impunea de la sine. Era tăcut dar punctul lui de vedere avea mare greutate. Părea un mistic prin excelenţă dar se dovedise deopotrivă dinamic şi bun organizator. Spiritul său de sacrificiu nu avea margini. Ştia să fie prieten şi deschidea uşor inimile oamenilor. Mulţi căutau să şi-l apropie.
După ce s-a eliberat a intrat la facultate şi s-a impus cu autoritate atât printre colegi cât şi printre profesori. Când lua cuvântul la seminarii era ascultat cu luare-aminte. Profesorul Victor Jinga şi-l făcuse amic. Era apropiatul şi altor profesori. Unul dintre ei studiase francmasoneria şi l-a introdus în tainele ei. Marxismul îl descifrase singur, mai bine şi mai cutezător decât profesorii care tindeau în perioada aceea spre compromisuri de conştiinţă.
În anii 1944-1949 Gheorghe conducea studenţimea din Braşov. Se pregăteau de luptă contra comuniştilor. La primul val de arestări din 1948 a scăpat vigilenţei Securităţii. Erau vremuri tulburi. Mulţi tineri au luat atunci drumul munţilor, constituindu-se în grupuri de partizani. Viaţa în munţi era grea. Ţara era înfierbântată şi gata să se răstoarne dar avea nevoie de ajutor din afară, care însă nu a venit. De multe ori eroismul românilor a fost zidul de apărare al Europei, când împotriva barbarilor, când împotriva turcilor şi acum venise rândul ruşilor. Eram însă sub ocupaţie rusească şi fără sprijin militar. Nu era de conceput o acţiune contrarevoluţionară. Fără a avea nici o ieşire, românii au fost arestaţi în valuri. Întemniţarea lor a anihilat orice rezistenţă în popor şi astfel s-a putut construi socialismul.
Gheorghe a fost şi el arestat în 1949 la Braşov. În fond nu făcuse nici un act criminal, pregătise însă rezistenţa. Şi n-a fost iertat pentru această cutezanţă. A fost supus timp de un an unei anchete dure care i-a distrus sănătatea. În timpul torturilor s-a rugat cu putere şi spunea că a simţit real ajutorul lui Dumnezeu. A primit 15 ani de muncă silnică şi a fost adus la Târgu-Ocna, căci pe lângă ciroza hepatică se îmbolnăvise şi de T.B.C..
Între noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişniute, de cinzeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniştit. Era senin şi evident desprins de cele lumeşti. Credea nelimitat. Izvorau din el curăţie şi înţelepciune, bunătate şi severitate, pace dar şi luptă, certitudine dar şi neobosită căutare. Înseta după apele cele mai adânci ale vieţii lăuntrice. Când a aflat de rugăciunea minţii a început s-o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede şi intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simţea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu îi dezvăluia adânca orânduire a lumii şi a omului. Se bucura că trăieşte, că e om şi creştin. Era feciorelnic şi hotărât să rămână toată viaţa al lui Hristos. Căci râvna lui pentru Dumnezeu îl mistuia cu slava vieţii veşnice.
Totuşi rămânea un luptător. Pe lângă preocupările strict sufleteşti căuta febril formulele de viaţă socio-politică creştine. Ţintea spre o alcătuire armonioasă, religioasă a lumii. Împreună cu Valeriu s-a decis să slujească toată viaţa pe Hristos şi Biserica. Nu voia să ajungă monah ori cleric, ci găsea că misiunea sa, deşi celib, este ca mirean. În discuţii repetate căutau amândoi coordonatele creştinismului viitor şi metodele de realizare. Amândoi erau plini de duh, dar Valeriu excela în cuvânt iar Gheorghe în faptă.
Într-o perioadă a fost luat de Securitate şi chinuit pentru a deveni delator dar răspunsul său ferm şi definitiv l-a salvat. Între noi el era un fel de catalizator prin darul său de a se împrieteni cu toată lumea. Ştia să se comporte diferenţiat de la om la om. În apropierea lui te simţeai bine şi-ţi puteai deschide sufletul.
Din Târgu-Ocna a fost dus la Caransebeş şi apoi la Aiud. Pe oriunde a trecut a lăsat o impresie frumoasă. Deşi era atât de modest, totuşi personalitatea lui s-a impus. I-a ajutat pe mulţi să descopere puterea Rugăciunii lui Iisus, a contribuit la formarea conştiinţei creştine şi a fost o pildă de dârzenie sufletească. Adesea a stat laolaltă cu oameni răi ori cu delatori care l-au chinuit şi l-au provocat, dar pe care i-a dominat cu bunul lui simţ, cu tactul lui iscusit, cu marea sa putere de dragoste. Deşi iubea mai presus de toate rugăciunea, era sociabil, amabil, preocupat de problemele actualităţii şi de perspectivele de viitor. Cei care i-au fost în preajmă în acei ani vorbesc despre el ca despre un om excepţional.
În anii aceia regimul alimentar din Aiud era mizerabil, izolarea totală, tensiunea permanentă, încât ciroza sa făcea progrese. După 15 ani de detenţie, când mai avea câteva zile până la eliberare, era atât de epuizat încât l-au dus la infirmieria închisorii. Aici însă nu a durat mult şi s-a stins, conştient, împăcat, fără oscilări şi încredinţat că în lume va birui Hristos. Este înmormântat fără cruce în cimitirul politic din Aiud, pământ care a primit o bună parte din floarea neamului românesc din acest secol.
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006, pp. 151-152)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu