La Aiud, în 1945, când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus, aproape plângând, că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos - deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele - pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împartăşească starea şi dorinţa sufletului lui.
Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conștiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de constiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa traită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui.
Ioan Ianolide se încleşta ca un cruciat urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-I sânge. [...]
După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinţi şi de soţia lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane şi cruciulițe pe care le împărţea celor din jur. Nea Doncea, unul dintre muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormantarea lui. Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane si cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au ramas de la Ioan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 185, 375) via fericiticeiprigoniti.net
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu