S‑au şi întâmplat astfel de avorturi spontane. Adjuvanţii folosiţi în vaccinuri (mercur, aluminiu ş.a.), trec uşor prin placentă la făt. Mercurul este un metal greu, neurotoxic, afectând celula nervoasă a copilului, provocând boli neurologice autoimune grave: autism, ADHD, tulburări de concentrare şi memorie, astenie marcată etc. Cel mai afectat este primul copil născut.
“Alergiile la copii (eczema atopică), bolile alergice (astmul bronşic) şi bolile autoimune (colita ulceroasă, boala Crohn etc.) sunt boli provocate de intoxicaţia cu metale grele…Interesant este faptul că nu doar mamele transmit mai departe primului copil o mare parte din mercur şi alte metale grele, ci şi bărbaţii joacă un rol important în aceste cazuri de intoxicaţii… Dacă el a acumulat cantităţi mari de metale grele în organism (prin intermediul plombelor cu amalgam sau/ şi al vaccinurilor), copilul îşi poate pierde capacitatea de a elimina mercurul din organism…Dacă tatăl are plombe cu amalgam ce conţin o mare cantitate de mercur organic (foarte toxic), copilul va moşteni un deficit în eliminarea metalelor grele” .
Vaccinul tetanic se administrează în România la femeile însărcinate, în luna a 7‑a, cu scopul de a preveni tetanosul la nou‑născut. Acest vaccin conţine o substanţă toxică, atât pentru mamă, cât şi pentru făt: fosfat de aluminiu. Studiile arată că “Adjuvanţii cu aluminiu afectează neuronii motori la animalele de experienţă (şoareci) şi pot induce boli autoimune din cauza dezechilibrului creat între imunitatea celulară (Th1) şi imunitatea umorală (Th2)… Folosirea acestor adjuvanţi în vaccinurile hepatitic A şi B, tetanos, difteric şi pertussis pot duce la tulburări neurologice”.
Dacă femeia gravidă este vaccinată pentru tetanos şi difterie (cazuri speciale), cu vaccinul diftero‑tetanic pentru adulţi, ea va primi, alături de aluminiu şi o cantitate mare de mercur (Thiomersal) şi nu se ştie unde se va acumula această substanţă toxică: în sistemul nervos sau în rinichii fătului. Cert este că poate provoca la copil bolile neurologice autoimune amintite anterior.
Vaccinul gripal, conform recomandărilor OMS, este indicat gravidelor din trim. II şi III de sarcină, fiind considerată o grupă “cu risc”. La femeile gravide vaccinate antigripal nu s‑a putut dovedi niciodată o protecţie a copilului, spun mai mulţi autori. Statistic, nu s‑a constatat o diferenţă între gravidele care au făcut gripă în primul trimestru de sarcină şi celelalte gravide. La femeia însărcinată, aşa cum am văzut, adjuvanţii din vaccinul gripal (Thiomersal, Sqalena sau altele) stimulează imunitatea celulară TH1, prin care fătul poate fi respins şi avortat.
Combinaţiile de vaccinuri. Din motive financiare (vaccinurile fiind o mare sursă financiară), dar mai ales pentru a putea fi “ascunse” reacţiile adverse grave postvaccinale, cunoscute şi contestate deseori de către medici şi oameni de ştiinţă (când apar reacţii adverse după trivaccinul DTP, spre exemplu, nu se poate spune cu exactitate care dintre cele trei vaccinuri le‑a provocat), se încearcă combinatii a tot mai multor vaccinuri: tetravaccin, pentavaccin, hexavaccin (soldat cu numeroase decese), iar unde se vor opri producătorii de vaccinuri, nu ştim. Administrarea concomitentă a mai multor vaccinuri înmulţeşte riscul apariţiei bolilor grave postvaccinale. Sugarii din România primesc în primele 6 luni de viaţă 19 vaccinuri în diferite combinaţii, iar până la vârsta de un an numărul vaccinurilor ajunge la 27. În acest stadiu, sistemul lor imun nu este încă suficient de dezvoltat şi foarte uşor lezabil. Tocmai în acest timp, scade numărul anticorpilor moşteniţi de la mamă, iar copilul îşi formează propriul său sistem imun. Nu este de mirare că sugarul nu poate face faţă unor atacuri atât de agresive şi numeroase precum vaccinurile, care nu conţin doar virusuri modificate, ci şi substanţe chimice (antibiotice, aluminiu sau mercur etc.). Scăderea sistemului imun îl predispune pe sugar şi la numeroase infecţii, precum otite, infecţii digestive, urinare etc., pentru care nu este pregătit. Se va începe inevitabil o terapie precoce cu antibiotice, care nu face altceva decât să suprime în continuare sistemul imun. Se naşte un cerc vicios, din care sugarul va ieşi în final cu un sistem imun dezechilibrat, predispus la boli cronice, alergice, autoimune, neurologice ş.a.
Prin combinarea vaccinurilor, fiecare vaccin în parte îşi poate modifica antigenitatea, devenind fie mai agresiv, fie mai puţin activ. Spre exemplu, s‑a constatat că după tetravaccinul DTP‑HIB (s‑a adăugat doar un singur vaccin nou, respectiv HIB), reacţii adverse, precum “ţipătul encefalitic”, au fost de 10 ori mai frecvente decât în cazul trivaccinului DTP. “«Ţipătul encefalitic» ne arată o reacţie encefalitică postvaccinală, care poate provoca o encefalită acută demielinizantă postvaccinală şi în final sindromul ADHD, autism sau alte afecţiuni neurologice grave… De asemenea, hexavaccinul «Hexavac» a provocat efecte secundare mai numeroase (febră, somnolenţă etc.) decât pentavaccinul «Pentavac»”. Hexavac a provocat numeroase decese şi a fost retras de pe piaţă în Germania. Interesant este faptul că pentru prima dată s‑a introdus şi în România un hexavaccin în luna mai 2012, şi s-a constat că atât medicii, cât şi părinţii consideră un avantaj faptul că acum sugarul va fi înţepat o singură dată, la 4 şi la 6 luni, fără să cunoască (probabil) reacţiile lui adverse, constatate în Occident. Sunt sugarii noştri mai rezistenţi ca alţii? Va fi studiat un eventual deces postvaccinal…?
Prin introducerea “pentavaccinului”, în SUA a izbucnit o “epidemie” cu diverse infecţii, cu stări febrile, neexplicabile la aceşti copii trataţi ambulator sau în spitale, necesitând tratamente cu antibiotice.
Nu există la ora actuală nici un studiu oficial privitor la reacţiile adverse apărute după un interval mai mare de timp, după vaccinurile combinate.
Cele mai evidente ar fi studiile comparative făcute la copiii vaccinaţi şi cei nevaccinaţi.
Dezavantajele vaccinurilor combinate:
‑ Reacţiile secundare ale vaccinului monovalent (ACT‑Hib) nu au fost studiate în mod sistematic iar acest lucru nu se va mai întâmpla nici de acum încolo deoarece vaccinul monovalent tinde să dispară din comerţ; de aceea “nici nu se va mai afla vreodată ce reacţii secundare ar putea provoca componentele vaccinului Hib, care acum nu se mai găseşte decât în combinaţiile cu alte vaccinuri…Când vor apare reacţii adverse după pentavaccin sau hexavaccin nu vom şti care dintre componente le‑a provocat”.
‑ În urma combinaţiilor mai multor vaccinuri, nu se formează suficienţi anticorpi. Acest lucru s‑a observat chiar şi la combinaţii mai mici, precum trivaccinul sau tetravaccinul. Institutul Paul‑Ehrlich (IPE) din Germania a recunoscut că, la vaccinurile combinate, “pe lângă heterogenitatea vaccinurilor, prin combinarea mai multor substanţe active, se pot produce schimburi şi interacţiuni fizice şi chimice între antigene. Aceste modificări, chiar dacă le putem măsura imediat, ele devin evidente uneori mult mai târziu…
Modificările imunologice, chimice şi fizice nu au fost încă suficient studiate. După legea combinării, se pot produce un număr însemnat de modificări în activitatea antigenică a fiecărui vaccin în arte…Aceste rezultate arată că va fi nevoie de metode noi de evaluare ale acestor modificări”. Din nefericire, mai târziu, nu se mai fac astfel de măsurători. Academia Americană de Pediatrie (AAP: American Academy of Pediatrics) a recunoscut că “acţiunea şi posibilele efecte secundare ale antigenelor combinate, nu au fost încă studiate. Datorită unor posibile schimburi şi interacţiuni fizice şi chimice între vaccinuri (fiecare vaccin având alt virus, conservanţi etc.), se impune studierea activităţii fiecărei componente antigenice în parte, atât singură, cât şi în combinaţie cu altele”. La ora actuală constatăm exact contrariul: apariţia de noi combinaţii, cu tot mai multe semne de întrebare. Dacă în Occident se administrează unui sugar concomitent şi câte 7 vaccinuri, în România se administrează copilului în vârstă de 12‑15 luni, o combinaţie de 8 vaccinuri: DTPa‑VPI‑Hib** Simultan ROR (CALENDARUL DE VACCINARE 2010, ORDIN NR.1.318 DIN 19.10.2009).
Sistemul imun nu este pe deplin cunoscut nici la ora actuală. Reacţia la vaccin variază de la individ la individ.Exemplele pot continua, dar un lucru ar trebui să ne dea de gândit: “Sistemul imun nu este pe deplin cunoscut nici la ora actuală, cu atât mai puţin la sugari şi adolescenţi, când organismul se află într‑un proces de dezvoltare continuă”. O recunosc imunologii, oameni de ştiinţă, cercetători şi medici pediatri. Este previzibil faptul că în perioada de sugar se deschid nişte “porţi unice” care duc la dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului imun şi care ulterior nu mai sunt accesibile. În acelaşi timp există şi faze de maximă vulnerabilitate la agenţi externi, când pot debuta o serie de boli cronice. “Ar fi prea simplu să se pună aceste faze vulnerabile doar pe seama unei predispoziţii genetice sau a unei boli moştenite, ştiind că până la ora actuală genele încă nu sunt bine studiate”, afirmă Erika von Mutius. A fost o surpriză să se constate la “descifrarea” genomului uman că “cele 35000 de gene pe care le moştenim fiecare în parte de la părinţii noştri sunt identice în procent de 99,9% cu cele ale tuturor oamenilor de pe planetă. Se poate reduce întreaga noastră personalitate sau talentul, slăbiciunile etc. la acel procent infim de 0,1%? Să depindă individualitatea fiecăruia dintre noi de această mică diferenţă genetică? Desigur că nu, ar fi absurd”. Cu atât mai puţin se cunoaşte efectul vaccinurilor asupra sistemului imun şi asupra genelor. “Sistemul nostru imun ne poate apăra, dar ne poate şi îmbolnăvi, atacând organele interne. Din nefericire, noi nu observăm ce se întâmplă cu sistemul nostru imun decât atunci când acesta nu mai reacţionează sau o face în detrimentul nostru, prin refuzul unui rinichi transplantat sau respingerea unei tumori sau atunci când apare o boală autoimună ori o alergie gravă care vor transforma viaţa omului într‑un adevărat chin“. Doar în ultimele două decenii s‑a pus mai mult accent pe cercetarea mecanismului de funcţionare a sistemului imun. Cu toate acestea, apar mereu alte teorii. Imunologii atrag mereu atenţia asupra teoriei “igienice”, conform căreia igiena este necesară şi uneori a salvat mai multe vieţi decât alte intervenţii medicale. Cu toate acestea, o igienă exagerată nu este deloc benefică la copii, al căror sistem imun se dezvoltă bine doar dacă va veni în contact cu microbii. Înlăturarea microbilor nu este deloc dificilă pentru sistemul imun al copiilor, care este foarte flexibil, şi recunoaşte în microorganisme nişte “prieteni vechi”, ai căror receptori (puncte de legare) sunt înscrise în genele noastre de mii de ani. Acest contact cu microbii trebuie doar reînnoit la copii şi atunci nici reacţia sistemului imun nu va mai fi una agresivă, ci una blândă, obişnuindu‑se cu microbul “vecin”.
Dacă însă copilul va fi izolat cât mai mult de aceşti microbi, de contactul cu noroiul străzii, nefiind lăsat să‑şi murdărească mâinile etc., sistemul lui imun va reacţiona foarte agresiv la contactul cu microbii şi organismul lui va avea de suferit. Copiii cu un sistem imun sănătos se vor descurca foarte bine cu diferitele infecţii şi, de fiecare dată, va fi o nouă experienţă prin care imunitatea lor are de câştigat. Această teorie a stârnit însă şi unele controverse, deoarece specialiştii în Igienă şi‑au văzut răsturnate teoriile conform cărora doar microbii şi infecţiile sunt cauza bolilor cronice. Cu toate acestea, trebuie urmărit doar un singur interes: ca omul să fie cât mai sănătos. Nici virusurile, nici bacteriile, nici ciupercile nu doresc “să‑l mănânce pe om”, ci dimpotrivă, omul trăieşte într‑o mare de microbi, fără să se afle într‑un război constant împotriva acestora. “Nici nu trebuie ca omul să tindă să fie aproape steril, când de fapt el duce cu sine mereu peste 1 kg de bacterii, indiferent unde se află sau cât de mult este dezinfectată camera în care va sta. Trebuie să lăsăm sistemul imun să lucreze. În fiecare zi mor o serie de celule îmbătrânite în organismul nostru, iar altele, tinere şi sănătoase, le iau locul. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celulele canceroase. Se spune că zilnic în organism se formează şi celule precanceroase care sunt stopate şi apoi distruse… Intestinul este unul dintre cele mai importante organe ale sistemului nostru imun, fiind gazda unui număr de microbi de 10 ori mai mare decât numărul total de celule din organismul nostru. Rareori aceste bacterii devin patogene, se înmulţesc şi atacă organele. De obicei, microbii trăiesc în simbioză cu noi… Bacteriile “noastre” nu lasă în mod normal ca alte bacterii străine (intruşi) să atace mucoasele pentru a intra apoi în sânge, ci le anihilează destul de uşor, fără ca sistemul nostru imun să fie activat”. Se naşte întrebarea “de ce totuşi, având un sistem imun atât de perfecţionat, în ultimele decenii infecţiile uşoare ale copilăriei sunt înlocuite cu boli cronice, grave, nevindecabile?”. Răspunsul trebuie căutat la cele care distrug – încet, dar sigur – sistemul imun al copiilor: vaccinurile.
Fiecare individ reacţionează altfel la vaccin, în funcţie de anumiţii factori: predispoziţie genetică, vârstă, boli asociate, deficite imunologice, tratamente, stress etc.
‑ În funcţie de predispoziţia genetică: fiecare om posedă o moştenire genetică complexă, individuală. Complexul HLA (Human Leucocyte Antigen, descoperit iniţial pe suprafaţa leucocitelor, pentru care prof. Jean Dausset a primit Premiul Nobel) este harta genetică a omului. Se mai numeşte Complexul major de histocompatibilitate (MHC). Complexul HLA se află la om pe cromozomul 6 şi, cu toate că reprezintă aproximativ doar a mia parte din genomul uman (după alţi autori 1/ 3000) , are un număr foarte mare de antigene. El diferă de la om la om, fiind o adevărată carte biologică de identitate, şi reprezintă baza pentru histocompatibilitate, dictând şi modul în care va reacţiona organismul în cazul unui transplant. Pot exista miliarde de tipuri de HLA, iar posibilitatea ca doi indivizi, care nu sunt rude, să posede acelaşi tip HLA este practic nulă. Prin studierea ei, putem cunoaşte, într‑o anumită măsură, la care boli omul este predispus, precum şi bolile împotriva cărora prezintă o imunitate naturală. În felul acesta se pot afla, cel puţin orientativ, care dintre vaccinuri pot provoca boli, mai mult sau mai puţin grave (boli autoimune ş.a.). Dacă omul respectiv are un HLA cu un locus B35, el va fi predispus la artroze şi artrite secundare, cu infecţii repetate aparţinând claselor A, G sau C. Diverse infecţii virale (rujeolă, oreion, infecţii cu virus Coxsackie etc.), care pot afecta pancreasul, pot provoca în timp, la un copil foarte sensibil, un diabet zaharat. S‑a observat căîn special vaccinurile joacă un rol important în provocarea unui diabet, căci prin ele se introduc în organism agenţi infecţioşi, modificaţi genetic. Nu mai este o noutate faptul că diabetului zaharat la copii apare frecvent după vaccinurile hepatitic B şi Hib. Este motivul pentru care sunt total contraindicate vaccinurile împotriva acestor infecţii la cei care au o predispoziţie genetică la diabet zaharat, posedând un HLA –DR3 şi/ sau DR4, B8 şi/ sau B15. O persoană care posedă markerul HLA B7 în genomul ei poate dezvolta un astm bronşic, dar nici nu va reacţiona deloc la vaccinul BCG. Nu trebuie insistat pe imunizarea oamenilor, care rămâne negativă după mai multe vaccinuri cu BCG, deoarece, din punct de vedere genetic, ei nu au capacitatea de a reacţiona. În schimb, li se inoculează în mod repetat cantităţi mari de bacilli Koch. În Le Quotidien du Médecin din 1976, găsim un articol despre Simpozionul Internaţional cu tema “HLA şi Bolile”, unde s‑ar fi luat în discuţie problema inutilităţii vaccinului BCG la unii oameni, dar care a lăsat rece pe cei responsabili de producerea vaccinului. Nu s‑a observat nici o intenţie de a schimba ceva în
acest sens. O persoană cu HLA‑CW3 este predispusă la boli autoimune în urma tuturor vaccinurilor care conţin virusuri, iar cine are un HLA‑DR3 reacţionează exagerat la orice fel de imunizare (Dr. Corniks, “Médecine Predictive – un fantastique espoir”).
‑ La Conferinţa din octombrie 1980, prof. Dausset afirma: “Vaccinurile administrate acum copiilor o să ajungă cândva de domeniul trecutului”, deoarece este cu totul inutilă vaccinarea copiilor împotriva unor boli deloc periculoase. Cu toate acestea, nici după 20 de ani, nu se observă pe plan mondial o astfel de tendinţă.
Luăm ca exemplu diabetul zaharat juvenil, tip I: observăm că el apare cu doar 3,2% mai frecvent la copiii cu o predispoziţie genetică, adică cu alelele HLA, DR 3 şi DR 4, faţă de copiii care nu le au. Predispoziţia genetică este practic neglijabilă în cazul diabetului, iar la apariţia lui contribuie şi o serie de factori externi: infecţii cu virusuri cu afinitate pentru pancreas, alimentaţia etc. Observăm însă că au crescut cu 80% cazurile de diabet zaharat la copiii care au primit vaccinurile hepatitic B şi Hib. Vedem că jumătate din bolile autoimune menţionate în tabel au aproximativ aceeaşi incidenţă. Concluzia nu poate fi decât una: cauza bolilor autoimune la copii trebuie căutată nu atât la predispoziţia genetică (dar nici neglijată total), cât mai ales la imunizarea lor artificială, cu vaccinuri. Spondilita anchilozantă (SA) “este foarte rară înainte de 15 ani, cât şi după 50 de ani. Vârsta tânără este mai des afectată (între 15 şi 30 de ani), cu un maximum între 2‑30 de ani… Raportul bărbaţi/ femei, de ordinul 10/ 1 din trecut, s‑a redus mult, ajungând la 2,5/ 1 la ora actuală (Călin, 1992)…Etiologia bolii este necunoscută. Numeroase studii au relevat intervenţia Klebsiellei, a Plasmodiilor, precum şi a altor materiale genetice extracromozomiale, care provin din bacilii enterici, gramnegativi. Aceşti factori de mediu, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, interferează cu factorul genetic în patogenia SA…Intervenţia factorului ereditar a fost demonstrată de studiile care arată că 10‑20% din indivizii HLA B27 pozitivi dezvoltă SA, în prezenţa anumitor factori de mediu…Nu este cunoscută relaţia între antigenul HLA B27 şi SA”. Deşi predispoziţia genetică în asemenea cazuri este mai evidentă, nu putem exclude nici în aceste situaţii un posibil rol al vaccinurilor, ştiind că vaccinurile au “bătaie lungă”, putând provoca boli autoimune şi la vârsta de adult, cu atât mai mult cu cât factorii externi care intervin în apariţia bolii sunt microbi, bacterii, materiale genetice ale unor bacterii etc.
Predispoziţia genetică este doar unul dintre multiplele motive pentru care nu ar trebui efectuate vaccinările la sugari şi copiii mici, vaccinurile asemănându‑se cu un “glonte tras în întuneric” (Harris Coulter), fără să ştim unde ţintim, dacă el şi‑a atins ţinta şi mai ales urmările pe care le va avea în timp, “rana”provocată.
‑ La nou‑născut, ar trebui dozate în mod obligatoriu Imunglobulinele E (IgE): “Aceşti anticorpi, se găsesc în ser, dar, datorită nivelelor serice foarte mici (0,03‑0,05mg% sau 60 UI.ml), nu pot fi puse în evidenţă decât prin metode speciale (imunoenzimatice)… Nivelul lor creşte foarte mult în bolile alergice: astm alergic, rinită alergică, eczemă atopică etc. Le găsim crescute şi în parazitoze”. Nivelul crescut al IgE este o contraindicaţie absolută pentru orice vaccin. Ele arată şi o predispoziţie la boli autoimune. Deseori, aceste imunglobuline sunt dozate la sugar doar la 4‑5 luni, cu ocazia debutului eczemei atopice sau a alergiei la lapte, când nivelul IgE depăşeşte 200UI/ ml, fiind nevoie de un tratament susţinut (corticoterapie) şi deseori cu repercusiuni grave asupra sistemului imun. Doar când copiii noştri vor suferi ulterior de un diabet zaharat, de un ARJ (artrită reumatoidă juvenilă), de un astm bronşic, de sindromul ADHD, de autism sau o altă boală autoimună, nevindecabilă, ni se va spune, când este prea târziu: boala aceasta are o predispoziţie genetică care nu poate fi prevenită, iar “de vină” este din nou părintele, cu “bagajul său genetic”. Nou‑născutul, aşa cum am arătat la început de capitol, are anticorpi de la mamă şi aceştia pot bloca formarea altor anticorpi după vaccinare. În SUA, s‑a observat căvaccinul antirujeolic nu a dus la formarea de anticorpi la sugari, fiindcă anticorpii primiţi de la mamă au oprit formarea acestora. Omul, în general, îşi formează foarte greu anticorpi după vaccinare.
‑ În funcţie de unele deficite imune: La unii dintre copii pot exista deficite imune, cum ar fi disglobulinemiile: deficitul de IgG (Imunglobuline G: anticorpi) sau deficit de IgA (Imunglobuline A: anticorpi) sau ambele. Aceşti copii nu vor forma anticorpi, nici după boală şi nici după vaccinare. Ase‑menea boli erau rare în trecut, dar în ultimii ani a crescut mult incidenţa lor.
Nu este o noutate faptul că vaccinurile pot induce sau agrava un deficit imun.
‑ În funcţie de bolile din trecut (antecedente): Copiii care au suferit de infecţii urinare la vârste mici nu vor reacţiona la vaccinul antitetanos sau foarte puţin (Conferinţa internaţională despre tetanos).
‑ În funcţie de diverse tratamente: Medicamente (corticoizi şi alte medicamente care scad imunitatea), iradiaţii, boli parazitologice etc. pot duce la scăderea imunităţii şi implicit a formării de anticorpi.
‑ În funcţie de alimentaţie: “Subnutriţia duce la lipsa de vitamine şi proteine (necesare pentru sinteza unor enzime importante pentru organism).
Lipsa lor va duce la o reacţie imunologică modificată. Este şi cazul sugarilor care nu sunt alimentaţi la sân, ci sunt alimentaţi artificial, cu lapte praf. Ei vor avea o imunitate scăzută şi vor reacţiona altfel la vaccin decât cei alimentaţi natural”. Campaniile de vaccinare făcute la copiii din ţările lumii a treia constituie un adevărat pericol pentru aceştia.
‑ În funcţie de stress: O emoţie mare sau o traumă puternică (un deces în familie etc.) pot influenţa sistemul imun (este vorba de copii mai mari sau de adulţi). S‑a observat apariţia bolilor autoimune sau a bolilor maligne în astfel de cazuri, din cauza dereglării sistemului imun. Un vaccin administrat într‑o astfel de perioadă nu poate decât să contribuie la apariţia sau la agravarea lor.
‑ În funcţie de starea de sănătate fizică a persoanei vaccinate: Existenţa unei boli concomitente (infecţie, viroză respiratorie etc.) scade producţia de anticorpi şi poate agrava boala existentă, prin apariţia de complicaţii: meningite, encefalite etc. De exemplu, dacă un sugar are o bronşită şi este vaccinat împotriva rujeolei, boala lui se poate complica cu o meningită sau encefalită.
Prin scăderea imunităţii, vaccinul poate provoca la copil boala pentru care este vaccinat. Am cunoscut în practica medicală astfel de cazuri, iar diagnosticul pus în asemnea cazuri este cel al complicaţiei infecţiei respective (menigoencefalită, epilepsie, Sindrom West etc.) şi nu cel de “complicaţie postvaccinală”.
‑ În funcţie de vârstă: La vârstnici, sistemul imun este mai rigid ca la copii şi nu se mai formează suficienţi anticorpi. Un studiu realizat cu 336 de persoane trecute de 60 de ani, şi care au primit 3 doze de vaccin tetanic, a evidenţiat că la 118 de persoane nu a crescut suficient titrul de anticorpi (A 8‑a Conferinţă Internaţională de tetanos, 1987). Cu cât omul este mai în vârstă, cu atât sistemul lui imun reacţionează mai slab la un vaccin.
Prezenţa anticorpilor înseamnă şi prezenţa unei imunităţi eficiente?Anticorpii sunt proteine din clasa globulinelor aflate în sânge. De aceea se mai numesc imunglobuline (Ig), fiind clasificate în 3 tipuri: IgA, IgG şi IgM. Producţia de anticorpi depinde de antigenul (virus, bacterie etc.) cu care organismul vine în contact şi poate reacţiona sau nu. Anticorpii reprezintă doar o parte din întregul complex de apărare al organismului. Din nefericire, pentru cei care impun şi fac imunizările, producţia de anticorpi este cea mai importantă, reprezentând singurul lor argument pentru a demonstra eficienţa unui vaccin. Cu toate acestea, nu rare sunt cazurile când, în urma vaccinului, deşi oamenii posedă un titru suficient de mare de anticorpi (sau chiar foarte mare), care să‑i protejeze de boală, ei totuşi o fac. La un Congres din Niamey, din 31 ianuarie 1987, la care au fost prezentate programele de vaccinări şi rezultatele lor din “lumea a treia”, Dr. Jacques Drucker, Director al Institutului de Cercetare APMP, a făcut o constatare amară: “Încă nu am cunoscut niciodată un asemenea eşec al protecţiei serologice (prin intermediul anticorpilor), despre care s‑a afirmat mereu că este sigură şi corespunde realităţii”. Redau două dintre exemplele care vin să întărească afirmaţiile de mai sus:
a) Tetanos. S‑au făcut mai multe studii pentru a urmări reacţia sistemului imun la vaccinul tetanic, prin măsurarea anticorpilor formaţi şi prezenţi în sânge. S‑a constatat că au existat decese după tetanos inclusiv la cei care au avut o cantitate suficientă de anticorpi. Un titru mare de anticorpi se observă şi la cei vaccinaţi cu alte vaccinuri, şi care totuşi fac boala. Protecţia împotriva tetanosului este o problemă complexă, în care intervine atât imunitatea umorală, cât şi a cea celulară. “Se cunosc suficiente date despre reacţia sistemului imun faţă de antigene dar, despre mecanismele sistemului imun care sunt implicate direct în lupta împotriva unui virus cauzator al infecţiei, precum şi reacţia de apărare, rapidă şi complexă în acelaşi timp, împotriva respectivei infecţii, nu se cunoaşte aproape nimic…”. La Congres s‑a pus accent şi pe reacţiile imune, aparent paradoxale în cazul tetanosului, după cum putem citi: “Studiile au arătat că au murit de tetanos oameni care aveau un titru crescut de anticorpi în sânge (deci o protecţie suficientă), iar, pe de altă parte, persoane care nu au fost imunizate faţă de tetanos, dar aveau bacilul în sânge, nu au făcut şi boala”. Exemplele pot continua, fiind frecvente şi în situaţia altor imunizări, dar, din nefericire, nu reprezintă interes pentru cei care promovează vaccinurile.
b) Rujeola. După o epidemie de rujeolă din Sett City, Kansas (SUA), s‑au examinat 47 de copii care au făcut boala. Un procent de 89% dintre ei, aveau anticorpi pentru rujeolă, însă s‑a constatat că aproape 1/ 3 dintre ei (15 cazuri) fuseseră vaccinaţi înainte. Despre acest rezultat uimitor, Merklen şi Berthaux scriau: “S‑a observat că în organismul celor vaccinaţi era prezent un număr mare de virusuri, cauzatori ai rujeolei, cu toate că în sânge exista o cantitate mare de anticorpi, fără ca să se instaleze imunitatea (apărarea fată de infecţie). De ce? Se ştie că, în timpul unei infecţii naturale, provocate de virusul natural, este suficient un număr mic de anticorpi pentru realizarea unei imunităţi eficiente împotriva bolii, pe când prin vaccinare, se poate produce un titru mare de anticorpi, fără ca să se instaleze însă şi imunizarea (apărarea fată de boală)”. Cu alte cuvinte, anticorpii pe care organismul îi sintetizează după vaccinuri pot fi ineficienţi. Nu putem spune decât că este un alt eşec al principiului vaccinării.
Dr. Christa Todea‑Gross
Sursa: Carte romaneasca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu