Lumea actuala este in plina invalmaseala, caci coordonatele ei principale fac viata insuportabila. Bogatii nu se mai satura de bogatii si vor sa stapaneasca pamantul, iar puternicii nu mai au limita in putere si reteaza orice opozitie din lume. Tehnica ne copleseste si pe noi si natura, devenind un cosmar. Nu vrem sa mai murim, din care cauza ucidem pruncii ce-si anunta aparitia la portile vietii. Ne uram intre noi, incat am devenit insensibili la suferinta reciproca ce ne-o cauzam. Simturile declansate, epuizate, denaturate au pus stapanire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorasc din egoism, materialism si ateism.
Crestinatatea isi imparte istoria in doua epoci, caracterizate prin doua cai: apostolatul si rugaciunea. Biserica noastra se cheama apostolica, si totusi ea a inlocuit calea apostolica prin calea rugaciunii. Cand, unde si de ce s-a produs aceasta schimbare?
Fara indoiala ca Apostolii au reprezentat cel mai autentic crestinism istoric. In capitolul al doilea din Faptele Apostolilor se sintetizeaza coordonatele crestinismului apostolic: in primul rand era invatatura apostolica, semanata in comunitatea dragostei dintre frati, integrata in obstea crestina si sprijinita pe rugaciune. In acest chip ne gasim in miezul Evangheliei. Ar mai trebui poate adaugat spiritul mesianic al crestinilor primari, care se simteau investiti de Dumnezeu sa lumineze lumea si actionau cu intelepciune si putere de jertfa in acest sens.
Pe aceste coordonate de actiune a ajuns crestinismul la victoria din vremea Sfantului Constantin cel Mare. Dar lumea atunci s-a increstinat si totusi nu s-a increstinat. Semn al neincrestinarii lumii increstinate de atunci stau viata, invatatura si moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. El nu s-a despartit de linia trairii integrale si organizate in duh crestin si a cerut puternicilor si bogatilor acelei vremi sa treaca la o reala viata crestineasca, iar aceia l-au ucis.
Aici este nodul gordian al istoriei crestinatatii.
De aici s-a renuntat la calea apostolica si s-a intrat pe calea rugaciunii. Departe de noi gandul de a prezenta rugaciunea ca pe o abatere de la calea apostolica, ci sesizam numai ca rugaciunea nu e o alternativa a caii apostolice si nici un pas inainte fata de calea apostolica. Crestinii, in loc sa lupte cu cuvantul si cu organizarea lor obsteasca pentru a da o structura crestina oranduirilor lumii, au redus interventia lor la rugaciune.
Astfel a aparut in crestinatate un alt tip de samarinean, in timp ce alti preoti si alti leviti sunt prea ocupati in sacristia lor si nu mai coboara sa-l ingrijeasca pe omul sarac, bolnav, prigonit, intemnitat, nedreptatit si batjocorit.
Lumea e lasata sa-si depene viata in patimi si ambitii, umpland istoria de nedreptate, de robie si de sange, crestinii neputand sa faca pentru ea decat rugaciuni. Un vladica sincer a concretizat aceasta realitate, zicand: “Nu am stofa de martir in mine!” Daca este de inteles un om las, fie el si vladica, nu se poate insa sa se admita o conduita de compromis a Bisericii. Aceasta conduita a dizolvat insasi forta spirituala a crestinatatii, incat ea a parasit lumea, lasand-o in mainile vrajmasului.
Discutii aprige se poarta privind folosirea unor prepozitii – “pe”, “din” sau “la” – in diverse definitii teologice, in timp ce oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nadejde in lumea asta si o pierd si pe cea vesnica, fiindca lumea e cotropita de egoism, tiranie, exploatare, robie, saracie si mizerie. Facem rugaciune pentru saraci, bolnavi, intemnitati, slabi, dar practic nu intreprindem nimic pentru ei.
Oare asa a procedat Mantuitorul? Oare asta e invatatura crestina? Oare asa se ajunge in imparatia lui Dumnezeu? Nu cumva ni se poate spune si noua cum li s-a spus iudeilor: Pe acestea sa le faceti, iar pe celelalte sa nu le lasati nefacute?
Rugaciunea are locul ei in cadrul vietii, dar nu e calea exclusiva a acestei vieti. Treburile lumii nu se implinesc numai prin rugaciune, desi ele toate o necesita. Clerul ar putea da explicatia cum ca le-a revenit imparatilor crestini datoria faptei crestine. Argumentul este doar partial valabil. Biserica trebuie sa se asigure ca, intr-o forma sau alta, in lume se zideste imparatia lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvanta la intamplare orice formula sociala, orice lege, orice institutie, orice doctrina, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care apartin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi.
Biserica a lasat imparatilor grija guvernarilor, dar nu se poate identifica si nici nu poate colabora cu orice forma socio-politico-culturala. Biserica a lasat guvernarea in seama imparatilor din motivul intelept al distribuirii atributiilor, care i-a indemnat si pe apostoli sa lase in seama diaconilor problemele economice ale obstii; dar lor le-a ramas cuvantul in toata aria lui de actiune si influenta si cu toate raspunderile.
In mod regretabil insa, in Biserica clerul s-a rezumat la rugaciuni, iar laicii au intrat intr-un formalism lipsit de continut. A disparut ierarhizarea valorilor laice in Biserica, si deci s-a pierdut misiunea laicilor in lume, cat si in Biserica. Poporul trebuie organizat si dinamizat de Biserica. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligatia Bisericii. E necesar ca Biserica sa ramana libera, independenta si autonoma fata de stat, tocmai pentru a putea increstina statele.
Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie sa fie puternica, fiindca altfel va fi obligata sa se adapteze ea la niste realitati necrestine, in loc sa increstineze ea lumea. Istoria ultimelor doua milenii este impregnata de spiritualitatea crestina, dar nu putem sa nu constatam semnele negative ale vremurilor, unele aparute in interiorul crestinatatii, iar altele din afara ei. Capacitatea de afirmare a neo-protestantismului a proliferat prin spiritul ei dinamic, dar a dezbinat crestinatatea. Sunt forte fals mesianice, necrestine si anticrestine, care in ultimele secole au ajuns sa domine lumea, si asta datorita golului creat de crestini in istorie.
Biserica restransa la rugaciuni, rituri, ceremonii si traditii este inapta sa duca lumea mai departe. Crestinismul formal, oricat este el justificat traditional, pana la urma cedeaza prin incapacitatea lui spirituala si dinamica. Fiindca darurile Sfantului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteste lumii zarile noi, formuland idealurile si modalitatile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologica, ci vizeaza si viitorul istoric, nu e numai morala, ci si sociala, nu e numai religioasa, ci e si politica. La fel, darul facerii de minuni, care este o practica uitata in crestinism. Rugaciunile ajuta la minune, dar elementul activ, lucrator este Duhul Sfant. Prin urmare, toate darurile duhovnicesti formeaza un tot unitar si innoitor.
Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant. Suferintele ce ni se pricinuiesc au menirea sa biciuiasca lenea noastra si sa ne lumineze mintile.
Aceste ganduri ne vin ca buni crestini ortodocsi, iubindu-ne Biserica, dar in conditiile calvarului si Golgotei. De zeci de ani agonizeaza Hristos in lume, si am fost atat de jecmaniti de orice drept si libertate, incat numai rugaciunea tainica din adancul inimilor ne-a ramas. Cunoastem puterea rugaciunii din lucrarea ei in adancile suferinte ale celei mai aprige si inteligente prigoniri. Ne-am daruit cu totul lui Hristos. Nici o clipa nu ne situam in afara Bisericii.
V
iziunea crestina asupra lumii, elaborata de martiri si sfinti, merita sa fie luata in considerare de forurile cele mai inalte ale Bisericii si ale lumii, caci oamenii aceia au trait si s-au jertfit pentru mantuirea in Hristos.”
Ioan Ianolide – Detinutul profet, Ed. Bonifaciu, carte scrisa inainte de 89, publicata in 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu