Până acum a clădit, de la firul ierbii, două biserici, "Sf. Nectarie” - a Spitalului de Boli Pulmonare din Sibiu - şi "Sf. Ioan Iacob Românul” - a Căminului de Bătrâni -, unde şi slujeşte, şi trei mânăstiri: "Sf. Ioan Iacob Românul”, la Răşinari, "Sf. Ilie”, la Pelişor, şi "Înălţarea Domnului”, la Veştem. În cea mai mare parte, le-a construit cu ajutorul a sute de tineri credincioşi, care au participat la taberele de muncă voluntară organizate de el, şi cu "banul văduvei”. De doi ani a fondat şi conduce Cenaclul "Lumină Lină”, din care fac parte 30 de tineri, cu care a dat spectacole de muzică şi poezie creştină în 135 de localităţi transilvănene. El însuşi tânăr, la 39 de ani, părintele Cătălin este iubit de tineri şi ştie să-i însufleţească pentru un scop nobil. Un avantaj de care am profitat pentru a afla care mai este starea credinţei la tineretul de azi.
"Lepădarea de neam este ispita cea mai mare a acestui veac”
- Părinte, aveţi o mare priză la tineri şi aţi reuşit să faceţi adevărate minuni, de-a lungul anilor, mobilizându-i pentru tot felul de activităţi, de la muncă fizică la acţiuni culturale. De când aţi început să lucraţi cu ei şi de ce?
- Preocuparea de a pune în lucrare energiile tineretului o am de la începutul anilor '90, de pe când conduceam Liga Tineretului Ortodox şi ASCOR din Cluj, care urmăreau transmiterea fiorului naţional şi creştin în Universitatea Babeş-Bolyai şi în liceele din oraş. A fost o adevărată explozie de entuziasm pentru Biserică şi neam, în perioada aceea. Eu însumi, întâi seminarist şi apoi student la Teologia din Cluj, am primit un impuls şi o mare putere pentru a mă implica. Nu dintr-o mânăstire, sau de la un duhovnic, ci din Piaţa Universităţii, de la icoana Maicii Domnului, care ne lumina în fiecare seară acolo pe cei care nădăjduiam să schimbăm la faţă România. Apoi am activat în aceste asociaţii, prin care făceam conferinţe cu duhovnici mari şi oameni de cultură străluciţi şi prin care distribuiam literatură creştină. Am deschis şi un punct de carte în Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care însă a fost lichidat, în 1994, pentru că stăruiam în difuzarea publicaţiilor cu tentă naţionalistă.
- Se potriveşte naţionalismul cu teologia?
- Da, fac casă bună, pentru că naţionalismul nu este decât o latură a evlaviei. Îndrăznesc să spun lucrul acesta, câtă vreme e limpede că Dumnezeu a gândit neamurile din veşnicie. Ca dovadă, la sfârşitul veacurilor, fiecare va veni la Judecata de Apoi cu neamul său. De aceea e important să ne păstrăm identitatea. Probabil că lepădarea de neam este ispita cea mai mare a acestui veac.
- De ce e important să ne păstrăm identitatea naţională? În faţa lui Dumnezeu nu ajunge că suntem ortodocşi?
- Pentru a nu face jocul diavolului. Pentru că proiectul uniformizării neamurilor este al diavolului. Lui îi displac diferenţele. Ne vrea pe toţi la fel de slabi, de căzuţi şi de supuşi lui, iar pentru asta, trebuie să ne desfiinţeze personalitatea şi specificitatea. Societatea de consum de azi asta face, desfiinţează umanitatea, pentru că schimbă scara valorilor, te depersonalizează şi te face să îmbrăţişezi patimile. În globalizare cad ultimele rezistenţe creştine şi etnice. Şi atunci, diavolul devine stăpân. A trăi şi a propovădui naţionalismul înseamnă a fi un om evlavios, un om în Duh, pentru că naţionalismul înseamnă iubire, nu ură, aşa cum spun vrăjmaşii lui. Ei se referă de fapt la xenofobie, punând semnul egal între aceasta şi naţionalism. Dar xenofobia nu este naţionalism.
"Nu văd prea mulţi tineri dornici de a face ceva pentru ceilalţi, pentru credinţă”
- Să revenim la subiectul discuţiei noastre, tinerii. În urmă cu douăzeci de ani, ardeau de dorinţa de a se dărui lui Dumnezeu şi neamului. Cum e tineretul de azi, în opinia sfinţiei voastre?
- Tinerii nu mai au acelaşi entuziasm, şi parcă nici vlagă. Asociaţiile creştine sunt anemice şi se mai ţin în doar câţiva oameni devotaţi, dar care nu pot face minuni. Cred că pentru asta au o mare responsabilitate duhovnicii. Preoţii trebuie să nască în conştiinţa tinerilor dorinţa de implicare şi necesitatea jertfei (de timp, de bani, de energie...). Or, noi nu-i mai canalizăm spre aşa ceva. Îi menajăm de multe ori. Ne bucurăm că vin la spovedanie, că le dăm un canon, că se împărtăşesc. Ne limităm la slujbele bisericeşti, dar nu-i mai punem să-şi lucreze credinţa prin fapte. Într-adevăr, mai nou se manifestă o tendinţă tot mai pronunţată în rândul tineretului de a căuta să ajungă la împărtăşanie - lucru lăudabil -, dar acesta nu trebuie să fie scopul ultim. Împărtăşania este putere. După ce te împărtăşeşti, ar trebui să fii plin de energie, de idei, de iniţiative. Nu văd prea mulţi tineri dornici de a face ceva pentru ceilalţi, pentru credinţă, pentru Biserică. Ne place să trăim şi ortodox, dar şi în modernitate. Avem o credinţă comodă, pentru că ne-am schimbat modelele. Dacă la începutul anilor '90, generaţia noastră îi avea ca modele pe mărturisitorii din temniţele comuniste, astăzi, generaţia tânără se orientează după modele occidentale, de tip protestant, care duc la o dedublare a comportamentului. Şi nu trebuie să ne mire, pentru că aceste modele îi influenţează şi pe preoţi. Mulţi dintre păstori trăiesc Sfânta Liturghie în smerenie, iar când ies din biserică conduc o maşină ultramodernă, scumpă, ca să ajungă într-o casă somptuoasă. Smerenia ar trebui să fie starea noastră permanentă, nu doar ocazionată de participarea la slujbele Bisericii. Când nu e aşa, înseamnă că am căzut în mrejele Vrăjmaşului. Cel rău ne vrea formali, fără evlavie. Lui îi convine de minune ortodoxul care merge la biserică, dar nu trăieşte slujba, că e cu mintea tot la grijile lumeşti, sau cel care spune că are o relaţie personală cu Dumnezeu şi n-are nevoie să meargă la biserică, ori cel care vânează împărtăşania ca pe o recompensă, căci nu năzuieşte la ea ca la unirea cu Hristos, deci la îndumnezeirea sa.
- Nu cumva răul ne vine şi din contextul social, care ne împinge spre confort, nu spre nevoinţă?
- Ba da, am fost seduşi de posibilitatea unei vieţi tihnite. Aproape că ne-am lepădat de orice presupune efort, care este esenţial în ortodoxie. Până şi supărările noastre sunt altele decât ale părinţilor şi bunicilor noştri. Noi facem mari drame din întâmplări cu miză mică şi ne necăjim pentru nimic. De pildă, vin la mine credincioşi care se plâng că n-au putut anul ăsta să-şi zugrăvească apartamentul după ultima modă. Asta îi frământă pe ei, nu faptul că n-au putut să-şi facă rugăciunea în fiecare zi, sau că au lipsit uneori de la biserică, sau că nu au ajuns să-şi iubească duşmanii. Cum să convingi un astfel de om să se lepede de sine şi toată viaţa să i-o dăruiască lui Hristos? Este o sminteală generală. Creştinii noştri ortodocşi se lasă influenţaţi de televiziune şi internet, într-o măsură covârşitoare. De acolo îşi iau modele de comportament, stilul de viaţă... Mintea lor stă în exterior, în loc să se adâncească în sine, şi se lasă modelată de materialismul deşănţat şi de "canoanele” privitoare la ce e bine şi frumos, străine de structura lor interioară, de cultura lor etnică şi de credinţa lor. Iar asta se întâmplă pentru că nu mai au Duh. A îndeplini mimetic sau formal anumite acte legate de credinţă, cum sunt spovedania sau mersul la biserică, nu te mântuieşte. Dacă tu, când te spovedeşti, nu conştientizezi păcatul, sau dacă atunci când participi la Sfânta Liturghie nu eşti acolo cu toată fiinţa, totul este degeaba. Rămânem ca nişte coji de nucă fără miez. Ce vreau să spun? Poate că astăzi sunt mai mulţi români decât altădată care merg la biserică şi urmează, formal, regulile vieţii ortodoxe, dar câţi dintre ei mai sunt gata să renunţe la averile lor sau să-şi dea viaţa pentru Hristos, dacă e cazul? Foarte puţini. Pentru că ne-am legat tot mai mult de material, pentru că trăim în exterior şi căutăm bogăţii în afara noastră, nu înlăuntrul nostru. În această situaţie, nu cumva suntem lipsiţi de Duhul Sfânt?
"Internetul îţi pune fructul oprit în palmă”
- Spuneaţi că televiziunea şi internetul ne influenţează foarte mult existenţa. În ce fel schimbă internetul vieţile creştinilor?
- Să ne înţelegem, eu nu cred că internetul e de la diavol. E o invenţie necesară. Orice cale de comunicare şi de informare este bună, dacă e folosită cum trebuie. Însă, dacă faci exces, dacă ajungi în ungherele urâte ale internetului, sigur că te vatămi sufleteşte. Pe de altă parte, dacă noi lăsăm internetul să fie ocupat de propagatorii smintelii, care umplu spaţiul virtual cu mizerii, atunci ne expunem cu toţii la un risc major. Creştinii ar trebui să fie prezenţi în spaţiul virtual, dar să-l folosească cu măsură, ca pe orice alt lucru omenesc. Creştinul poate găsi pe internet informaţii bune, cum ar fi cele despre viaţa pilduitoare a unui sfânt, ori despre cum să ajungă la o mânăstire... Poate de asemenea să comunice cu alţi creştini, să-şi împărtăşească gânduri frumoase şi informaţii folositoare. Dar nu trebuie să trăiască mai mult în virtual decât în realitate. Nici să nu intre pe site-uri care promovează idei anticreştine sau care îţi murdăresc mintea şi inima. Cu alte cuvinte, internetul te poate ajuta, ca şi televizorul, dar îţi poate şi dăuna. Problema este că, prin internet, omul are de-a face cu răul mult mai uşor. E ca şi cum i-ai pune fructul oprit în palmă. Pentru că acolo nu mai este cenzură, nu mai sunt limite, totul e facil, inclusiv ca să aluneci în zonele cele mai tenebroase, de la pornografie la extremism politic. Abia asta este partea demonică din internet, de care avem obligaţia să ne ferim. Dar pentru asta avem nevoie de un bun discernământ, de puterea de deosebire a duhurilor. Însă, după cum ştim, răul e mai seducător de multe ori decât binele, pentru că este viclean. De aceea avem datoria să combatem răul şi pe internet, cu informaţie de bună calitate, cu o viziune creştină..., să le spunem oamenilor să se roage, să-i învăţăm că trebuie să aibă un dialog cu Dumnezeu... Din această perspectivă, presa online creştină, site-urile, blogurile şi radiourile pe internet de substanţă creştină au un mare rol. Să nu uităm că Sfântul Duh lucrează prin oameni şi suflă peste tot.
"Dacă tinerii dau de un preot lipsit de tact, se îndepărtează de Biserică”
- Având în vedere impactul puternic al mijloacelor de comunicare asupra oamenilor, credeţi că Biserica ar trebui să-şi adapteze şi să-şi democratizeze discursul, să îmblânzească anumite reguli pentru a câştiga tinerii, aşa cum reclamă o serie de intelectuali?
- Cred că înainte de orice discurs, cel care îl ţine trebuie să fie un om înduhovnicit. Putem să fim foarte culţi şi să stăpânim perfect arta oratoriei, dar dacă nu avem dragoste pentru oameni, n-o să spunem nimic esenţial, nimic care să schimbe în bine viaţa cuiva. Vedeţi că mulţi dintre marii duhovnici nici nu vorbesc în fraze foarte meşteşugite, dar ajung drept la inima omului. Pe de altă parte, n-ai cum să umbli la canoane, pentru că ele sunt repere pentru mântuire. Nu-l poţi trişa pe Dumnezeu. Nu cred că problema sunt regulile, ci felul în care ele ne sunt impuse de multe ori. Să vă dau un exemplu: nu eram încă la seminar, nu aveam un duhovnic şi m-am dus să mă spovedesc. Părintele m-a luat foarte tare de la început: "Ai postit trei zile înainte de a veni la spovedanie?”. M-am simţit cumva agresat şi respins. Sigur că am înţeles pe urmă că avea dreptate să-mi ceară asta, dar nu se face aşa. Putea să mă ia la spovedanie şi să-mi explice frumos cum să mă pregătesc pentru această taină. Ei, eu am trecut peste acest episod, dar dacă tinerii dau de un preot lipsit de tact, se îndepărtează de Biserică.
- Aveţi deja o îndelungată experienţă de duhovnic al tinerilor. Au ei probleme specifice, în relaţia cu credinţa?
- Viaţa aceasta bazată pe false modele le-a slăbit tinerilor încrederea în ei înşişi şi, implicit, forţa sufletească. Sunt labili în marea lor majoritate. Plâng şi râd foarte uşor, fără ca gesturile lor să mai fie încărcate propriu-zis de însemnătate, pentru că nu au motivaţii puternice. De asemenea, cad foarte uşor în depresie după cel mai mic eşec. Pentru că a slăbit Duhul în ei. Pentru că nu hrănesc Duhul cu rugăciune. Soluţia este să le acordăm mai multă atenţie, să avem mult tact şi multă răbdare cu toţi cei care ne caută, să vorbim mai mult cu ei şi să încercăm să le dăm răspunsuri la căutările lor. Este menirea noastră, a preoţilor, să câştigăm suflete şi nu o putem face dacă nu ne împrietenim cu ucenicii. Prietenia cu duhovnicul îi va duce la prietenia cu Hristos.
Claudiu Tarziu - Formula AS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu