Venirea lui Iisus în lume e pecetea de taină, scrisă pe istoria de extaz a 37 de secole.
Atâta a fost aşteptat Iisus în Israel.
De multe ori şi-au schimbat ţara şi numele ei; de mai multe ori şi-au schimbat numele neamului, ba odată şi religia se clătina, dar aşteptarea lui Mesia era o făclie de taină ce se transmitea din neam în neam.
Descrierea vremii lui Mesia, strălucirea împărăţiei mesianice era adusă poporului aminte în fiecare veac de oameni.
Insuşi Mesia a fost descris cu de-amănuntul, şi Sfintele Scripturi ale Profeţilor supravieţuiau inspiraţilor ucişi, mărturie pe când va veni plinirea vremii.
*
Israel era destinat de Dumnezeu să fie un popor întreg de apostoli ai Mântuitorului în lume. Aceasta era steaua destinului său.
Ceea ce Avraam a fost în pământul pribegiei sale, ceea ce Iosif a fost în Egipt, la curtea lui Faraon, şi Daniil în curţile din Babilon, aceea trebuia să fie tot poporul evreu pentru toate neamurile pământului.
Acesta-i sensul mesianic - sensul de destin - al cuvântului lui Dumnezeu către patriarhul Avraam: „Şi se vor binecuvânta prin neamul tău, toate neamurile pământului" (Geneză 22,18), şi cuvântul către Isaia: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile" (Isaia 56,7). Ei erau destinaţi - „aleşi" - să fie „norul de martori" (Evrei 12,1) ai lui Iisus în lume, - şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât toată coloana de strămoşi au crezut nestrămutat în steaua destinului neamului.
Credinţa într-un viitor garantat de Dumnezeu, credinţa într-un Om al viitorului, în care să se împlinească proorociile, era nota cea mai caracteristică a acestui popor ales.
De aceea, în afară de iudaism, nici o altă religie nu facea prozelitism.
Ei o faceau din fire. Prin ei aşteptau şi păgânii naşterea unui Zeu.
Sfântul Pavel definind credinţa şi făcând un larg pomelnic de strămoşi, care au ilustrat-o cu viaţa, la urmă dezleagă taina „norului de martori": „Iisus e începătorul şi plinitorul credinţei". (Evrei 11; 12,1-2).
Deci steaua destinului strămoşilor era „Steaua Lui".
Iată idealul pribegilor pe pământ, aprins, moştenire de preţ în inima urmaşilor, din neam în neam, ideal al sfintei făgăduinţe a venirii Mântuitorului, motiv pentru care Biserica Creştină i-a trecut printre sfinţi.
Un sfânt ideal, trăit, te face sfânt: o stea a urmaşilor.
„- Şi nu e decât o singură tristeţe: aceea de-a nu fi sfinţi !" (L. Bloy).
Printr-o neînchipuită lucrătură a întunericului însă, poporul iudeu trăieşte şi tristeţea aceasta.
La venirea Mântuitorului, aşa cum a venit: învăluit în smerenie, poporul acesta şi-a răstălmăcit destinul: Nu i-au făcut lui Iisus absolut nici o primire. - Şi doar le era în ochi sfânta Fecioară Maria, cu care au făcut unica excepţie, în toată istoria lor, de-a o duce în Sfânta Sfintelor, să stea acolo 12 ani.
Magii, înţelepţii Răsăritului, căutători şi ei de Dumnezeu, conduşi de „Steaua Lui", dăduseră pe la Irod Idumeul, regele Israelului, întrebând de Pruncul ce S-a născut, ca dovadă că pe umerii Lui atârna destinul mântuirii tuturor neamurilor pământului.
La auzul acestei veşti, Irod, în loc să se bucure, „s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el"; drept aceea „adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului cercetă de la ei cu de-amănuntul: «unde este să se nască Hristos ? Atunci ei îi răspunseră: în Betleemul Iudeii, precum este scris»" (Matei 2,3-5).
Acesta este soborul care a răstălmăcit destinul lui Israel.
Irod văzând că Magii nu l-au mai băgat în seamă: - semn că au ţinut Pruncul mai mare ca pe el - a pus mâna pe sabie împotriva destinului.
La aceasta soborul bogoslovilor a fost inexistent.
„întru ale Sale a venit şi ai Săi pe Dânsul nu L-au primit" (Ioan 1,11).
Care-i explicaţia, dacă este vreo explicaţie ?
*
Cel mai urgent interes al evreilor era scăparea poporului de sub stăpânirea romană. Potrivit acestui interes politic erau interpretate şi profeţiile. Astfel Mesia era identificat după profeţiile care priveau A Doua Lui Venire, venirea în slavă, şi erau refuzate profeţiile „Omului durerii" (Isaia 53,3).
Deci, pe primul plan al aşteptărilor în Israel nu erau adevărul şi desăvârşirea interioară a omului - care se puteau foarte bine câştiga şi sub stăpânirea romană, ba chiar cu atât mai asigurat -, ci aşteptau omul care să ridice stăpânirea politică a lui Israel asupra tuturor celorlalte neamuri, iar în materie de religie, monopolizarea ei.
Nu aşteptau împărăţia lui Dumnezeu; ei aşteptau de la Dumnezeu împărăţia lor. Aserveau pe Dumnezeu imperialismului.
Nu le plăcea smerenia pe care o aveau. Le trebuia trufia.
Şi aşa au rămas pe lângă ispita lor până în ziua de astăzi.
Aceasta-i „toropeala pe care le-a dat-o Dumnezeu" (Romani 11,8) şi care începe cu soborul arhiereilor şi cărturarilor, convocat de Irod în Ierusalim.
Aceasta ar fi o explicaţie.
Explicaţia profetică o dă sfântul Pavel în scrisoarea către Romani:
„Oare lepădat-a Dumnezeu poporul Său ? - Ferească Domnul ! Dumnezeu n-a lepădat poporul Său, pe care dinainte 1-a cunoscut. Aşadar întreb: S-a poticnit oare ca să se prăbuşească ? - Ferească Domnul! Ci, prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să râvnească la ele. Deci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morţi ?" (Romani 11,1-15).
Căci precum în vremea lui Ilie, care credea că a rămas singurul credincios în Israel, Domnul i-a descoperit că are puşi deoparte şapte mii de bărbaţi care nu şi-au lepădat legea, „tot aşa şi în vremea de acum este o rămăşiţă, după alegerea darului" (Romani 11,5).
Aceasta-i raţiunea profetică pentru care creştinilor le e interzis antisemitismul. Poporul lui Israel e încă un popor ales, dar pus de-o parte pentru vremuri viitoare, ca „o rămăşiţă" a lui, care va împlini totuşi destinele sale ultime. Până atunci însă neamul acesta duce în spate, şi face, toate păcatele lumii, frământând lumea şi izbind-o cu doctrinele lor, de toate limitele existenţei şi neantului.
Faptul acesta, considerat prin punctul de vedere paulin, le dă dreptul să aştepte pe Mesia, al lor, să-i izbăvească şi pe ei de imensa povară a păcatelor, adunate de atâtea mii de ani.
Până atunci, râul de sânge ebraic, al cărui izvor e în jertfa lui Avraam şi care creşte mereu cu sângele proorocilor, până se revarsă lumii prin cele cinci răni ale lui Iisus, e Sângele sfintelor Potire, pentru mântuirea lumii.
Iată de ce Biserica Creştină i-a primit drepţii între sfinţi.
Şi „Steaua Lui" se îmbie destin fiecărei peşteri omeneşti, în care se naşte Iisus. - Şi aceasta până la capătul veacurilor.
Prislop.16.XII.949; Duminica sfinţilor Strămoşi Matei 1,1-25.
Sursa: Tezaurul Ortodox
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu