În dimineaţa zilei de sâmbătă 17 ianuarie 2009 mi s-a transmis prin telefon că mama se simte rău. Când am ajuns la ea, am găsit-o într-o stare de somnolenţă şi moleşeală. Am chemat salvarea şi am plecat cu ea la spital. În secţia de triaj şi-a revenit. Recunoştea din nou pe cei din jur; a vorbit cu doamna doctor Ciucă, care a decis să o interneze.
În salon i s-a făcut din nou rău. Au dus-o de urgenţă, cu pat cu tot, la reanimare, unde de două ori aparatele au indicat că inima a încetat să-i mai bată. De fiecare dată i-am aprins lumânarea. Medicii au hotărât să o intubeze şi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, au reuşit să-i pornească din nou inima. Au dus-o în secţia de reanimare de la chirurgie unde au monitorizat-o.
Spre seară, am pus capul meu lângă fruntea ei, la ureche, şi i-am şoptit „Mica, te rog, deschide ochii”. A început să clipească şi a deschis ochii. De vorbit nu putea să vorbescă pentru că avea un tub băgat până în trahee, dar, în această perioadă, arăta cu mâna la spate, număra ceva pe degete, îşi făcea sfânta cruce şi ridica mâinile în sus, cu toate că avea perfuzii. (Îi spuneam doamnei Bacalu, care era cu mine, că probabil spunea şi număra rugăciunea Tatăl Nostru, aşa cum îi spusese părintele duhovnic).
Sâmbătă am vorbit cu părintele ei duhovnic, părintele Vartic de la Marginea, şi i-am comunicat starea ei. Duminică, mama mi-a spus să-l rog pe părintele să vină să o spovedească. Luni dimineaţă a venit părintele, a spovedit-o şi a împărtăşit-o. Se simţea din ce în ce mai bine. După-amiază, fraţii mei au plecat acasă şi am rămas singură cu ea. Atunci a început să-mi povestească ce a văzut:
„M-a luat un vultur cu nişte aripi lungi, albe, parcă era ca o umbrelă, şi m-a dus pe o cărare luminioasă. Era aşa de frumos!” La un moment dat îmi spune „E aşa de urât!” Eu, crezând că a dus-o să vadă iadul, am întrebat-o unde este aşa de urât. Ea a arătat cu mâna în jos şi mi-a spus „Aici, la voi, pe pământ, e urât. Dacă aţi şti în ce noroi trăiţi aici, pe pământ, şi ce frumos este dincolo!”
Apoi, continuând, mi-a spus că l-a văzut pe tatăl meu, care a murit acum 10 ani, că mesteca nişte lut într-o groapă şi că a chemat-o la el, ea arătându-i spatele (ce arăta cu mâna când era în comă). Apoi l-a văzut pe un frăţior de-al meu, Vasilică, care a murit la câteva luni după naştere, îmbrăcat frumos cu o căciuliţă şi având o cruciuliţă luminoasă pe cap. Avea în mânuţă un colăcel, spunând că îl are fiindcă „Lili [eu] mă trece pe pomelnic şi-mi dă de pomană. Alături erau nişte ghemotoace mici, negre – arăta cu mâna ei îndoind cu greu palma – care rupeau din colăcelul lui Vasilică şi care, când au văzut-o, au început să strige la ea „Ma-ma! Ma-ma!” – povestea cu o voce plină de disperare. Aceste ghemotoace erau copiii pe care mama i-a avortat.
Mai sus erau mama, tata şi bunica ei. Erau cu spatele la ea. Mama era supărată că nu au vrut măcar să se întoarcă spre ea şi să vorbească. Apoi l-a văzut pe părintele David şi pe părintele Vartic, care avea un tabel în mână, şi mi-a spus „Tu ai să trăieşti nu cinci ani, ci nouă ani, că erai trecută la părintele pe tabel. Eu am să plec, dar tu să nu te temi de mine, că eu de acolo nu mai pot veni la tine. Tu mai rămâi nouă ani să te rogi pentru mine şi apoi ai să vii la mine”. Vorbea aşa de senin despre plecarea ei şi venirea mea la ea, de parcă ar fi plecat undeva pe la Suceava.
Dacă cu o săptămână înainte îi era atât de frică de moarte încât mi-a vorbit patru ore, spunându-mi că mai bine să stea încă 20 de ani la pat decât să înghită pământ, acum nu mai avea nici cea mai mică frică de moarte, ci îi părea rău că a revenit în lumea aceasta. Pe toată perioada cât vorbea, se uita numai în sus şi timbrul vocii îi era schimbat.
A hotărât să mergem să-i cumpărăm din banii ei, – dar din ai ei!, accentua cu hotărâre –, 30 de costumaşe cu 30 de căciuliţe, 30 de cruciuliţe, 30 de iconiţe, 30 de colăcei şi 30 de lumânări, să facem pachete pentru copilaşi, iar fratele de la Constanţa să le ducă la părintele Vasile de la Valea Plopului. Era tare mulţumită şi bucuroasă.
Marţi, cum stăteam lângă patul ei, la un moment dat a ridicat mâinile în sus (era cu furtunaşele de la perfuzie la mâini) şi mi-a spus „Uite, eu acum plec. Uite-o, uite-o pe Măicuţa Domnului cum stă deasupra mea!” Apoi mi-a spus ce are de plătit când ia pensia şi mi-a atras atenţia ca tot ce cumpărăm pentru copii să fie din pensia ei, din banii ei. Am citit Paraclisul Maicii Domnului şi a spus Psalmul 50 până ce a lăsat-o vocea. Luni după amiaza şi marţi a vorbit cu toate cunoştinţele ei la telefon şi a luat iertare de la toţi.
Joi dimineaţa mi-am adus aminte că ea a vrut să facă Sfântul Maslu când ajunge acasă. L-am căutat pe părintele Vartic. El nu a putut veni şi mi-a spus să caut pe altcineva. La ora 14 au venit părintele Angel şi părintele Ionică pentru taina Sfântului Maslu. În toată perioada Sfântului Maslu, cu toate că era în comă, a deschis ochii şi se uita în sus. După Sfântul Maslu am rugat-o pe doamna Bacalu să vină să stea cu fratele, pentru ca eu să merg cu celălalt frate la Suceava ca să facem cumpărăturile pentru copii. Dar m-am întors de pe scări.
Între timp, doamna Bacalu a început să citească Acatistul Sfintei Xenia. După ce s-a terminat de citit acatistul şi după ce fratele a terminat cumpărăturile pentru copii, cu pulsul bun, cu tensiunea bună, cu oxigenul normal pe aparat, mama a început să respire mai rar. Am aprins lumânarea, i-am ţinut-o în mâna ei cu mâna mea, am rugat-o pe Măicuţa Domnului să nu o lase, şi aşa a plecat cu pace la Bunul Dumnezeu.
Material aparut in revista Manastirii Putna: "Cuvinte catre tineri", 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu