Poezie de Augustin Georgiu şi Dan Ioanitescu. După o idee de Augustin Georgiu.
E ţara noastr-a Maicii şi-a Domnului Grădină.
Aşa numit-au ţara strămoşii de demult.
Căci plină-i ea de Pace, Putere şi Lumină.
Şi toată-i doar Iubire, şi toate-s un tumult.
Dar chiar dacă pământul ni-i negru, gras şi bun.
Şi chiar dacă în lume de-aici Raiu-a pornit.
Şi chiar de-i sfânt ogorul şi chiar de ni-i străbun.
De-o vreme’ncoace iată, că roada-i s-a oprit.
Văzând aşa Grădină mă-ntreb, de ce noi dară.
Doar spini şi mărăcini avem crescuţi în ea?
De ce doar babe şi moşi la câmp mai ară?
Şi-unde-i este rodul bogat ce îl dădea?
Au oare nu-i sătulă Măicuţa cea de sus.
De-atâţia mărăcini, de-atâta rău la pândă?
Au oare spinii răi din tâmpla lui Iisus.
N-au fost destui? Mai trebuie-o osândă?
N-a fost destul oţetul ce i-am turnat în vine?
Mai trebuie-alte bice? Cum? Cuiele lipsesc?
De ce atâta rău? Ce, n-ar fi fost mai bine,
Ca-n loc să-l răstignim să-i spunem “Te iubesc!”?
Ooo... mare ţi-i grădina, o, Maică Preacurată.
Dar şi mai mari sunt proştii ce robotesc în ea.
Atunci când ştiu preabine, că roada-i minunată.
Nicicând nu au avut-o şi nici c-o vor avea.
Cum de-am lăsat din vechi, blestemele de mamă.
Să cadă ne’ncetat peste ai noştri copii?
Chiar n-am putut deloc băga atunci de seamă,
Că aruncate-n neam, blestemele sunt vii?
Tu mamă ia aminte, priveşte-adânc în ochi.
Pe fiul tău de-i rău, şi nu lăsa blestemul.
Din gura ta să cadă! Stucheşte-l de deochi.
Şi du-te la icoană şi arde untdelemnul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu