Întrebarea aceasta poate părea ciudată, mai ales pentru cei care ştiu că Maiorescu a fost, într-un anume fel, chiar părintele spiritual al poetului. Cu toate acestea, documentele arată că preferinţele feminine ale lui Eminescu şi iubirea lui neţărmurită faţă de Transilvania l-au adus pe Maiorescu în situaţia de a-l urî îngrozitor tocmai pe acela pe care chiar el l-a declarat cel mai mare poet al românilor.
Maiorescu avea un caracter profund nesincer şi puţini sînt aceia care au putut să vadă exact ce se ascunde în spatele cuvintelor sale. Poate că şi exerciţiul din viaţa politică, început foarte devreme, a contribuit la formarea acestui caracter, iar succesele, nu puţine, i-au confirmat că stilul acesta duplicitar, să gîndeşti una şi să spui alta, este o cale de a reuşi în viaţă. Putem spune că, din multe puncte de vedere, Maiorescu a dus machiavelismul la perfecţiune. Cel puţin în relaţia cu Eminescu, Maiorescu a călcat în picioare toate regulile, de la cele morale, pînă la cele penale. Ştim bine că aceste cuvinte sînt grele pentru oricine şi nu am fi îndrăznit să le rostim dacă temerile noastre nu ar conduce la ideea că evenimentele din 28 iunie 1883 au o strînsă legătură cu acest tip de morală practicat de Maiorescu. Acum, după ce am studiat atîtea documente, pe care le-am citit de sute de ori, afirmăm cu tristeţe faptul că nu s-ar fi ajuns la distrugerea fizică a lui Eminescu, dacă n-ar fi existat şi motive strict personale care să-l facă pe Maiorescu să meargă pînă la crimă! Cercetătorii care s-au ocupat de viaţa lui Eminescu ne-au relatat pe larg iubirile din viaţa sa. Lucrurile fiind binecunoscute, reluăm aici doar cîteva aspecte care au tangenţă cu subiectul nostru.
Maiorescu n-a suportat-o niciodată pe Veronica Micle şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă s-o despartă de Eminescu. Iacob Negruzzi confirmă că „Veronica era de mult cunoscută „Junimii”, din anul 1864, cînd figurase la vîrsta de 14 ani ca martoră principală în procesul lui Maiorescu” (D 78). Ea declarase că îl văzuse intrînd în camera unei guvernante, domnişoara Riickert, episod ce a dus la suspendarea lui Maiorescu din toate funcţiile pînă la pronunţarea verdictului de achitare, ceea ce l-a făcut să nu uite niciodată această întîmplare din tinereţe. George Călinescu crede că Veronica fusese îndemnată să depună mărturie în proces chiar de către proaspătul ei soţ, Ştefan Micle, acesta fiind cunoscut ca duşman al lui Maiorescu. Mai tîrziu, fără să spună cuiva adevăratele motive ale urii sale faţă de Veronica Micle, a încercat permanent s-o compromită în ochii tuturor. Mite Kremnitz povesteşte, în „Amintirile...” sale, publicate în „Convorbirile literare” din 1933, cum o descria Maiorescu în faţa sa pe Veronica: „Doamna Miclea, o femeie puţin onorabilă, zise el, este aceea pe care Eminescu a cîntat-o în poeziile sale din tinereţe. Cumnatul meu îmi comunică diferite amănunte din viaţa acestei femei, care-i erau cunoscute şi adăugă că îi e silă gîndindu-se că eu aş putea fi, în inima lui Eminescu, succesoarea unei astfel de femei” (D 75).
George Panu, încercînd să desluşească relaţiile dintre personalităţile acelor vremuri, subliniază „amestecul „Junimei” şi în special al lui Maiorescu în această dragoste şi silinţa de a pune piedici ei” (D 82). Panu crede, pe de o parte, că era un obicei la „Junimea” ca liderii să monitorizeze relaţiile pe care membri săi le aveau cu femeile şi, pe de altă parte, „că d. Maiorescu era contra, pentru că în clipa în care Eminescu şi Veronica Micle îşi vor vedea visul realizat, ‹‹cele două talente literare nu vor mai plînge aşa de frumos în versuri››” (D 82).
Faptul că Maiorescu avea obiceiul de a repovesti realitatea în funcţie de interesele sale rezultă şi dintr-un „interviu” relatat mai tîrziu de I. Al. Brătescu-Voineşti (D 77). Fără să scoată o vorbă despre motivul real al dispreţului pe care i-l purta Veronicăi Micle, Maiorescu povesteşte un dialog pe care l-ar fi avut cu Eminescu, în care acesta i-ar fi spus că vrea să se căsătorească cu Veronica, fiind hotărît să renunţe la poezie pentru a-şi întreţine familia! Sugerînd că la auzul acestei decizii i-a stat inima în loc de grija faţă de soarta poeziei româneşti, Maiorescu îi spune brutal lui Eminescu că Veronica Micle a fost amanta lui Caragiale şi a altora: „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfîşierea pe care ştiu că o să-ţi pricinuiesc, - dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste... n-o merită. Înainte de dumneata a fost... prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el...” (D 77). Dacă a avut loc, acest episod s-a desfăşurat în 1880, cînd, sosită la Bucureşti, Veronica era prezentată de Eminescu ca fiind logodnica sa. Ciudată însă acea grijă a lui Maiorescu faţă de poezia lui Eminescu dacă facem un salt peste timp, pînă în ziua de 28 iunie 1883, cînd n-a avut nici o ezitare să-l interneze la spitalul de nebuni! În locul acelei întîmplări descalificante, pe care i-o relatează pe larg lui Brătescu-Voineşti, mai bine l-ar fi lămurit de ce s-a dus, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, la dr. Şuţu înainte de a-l vedea pe Eminescu pentru a afla dacă soţia lui Slavici avea dreptate în privinţa nebuniei poetului!
Veronica ştia de aversiunea de care „se bucura” din partea lui Maiorescu şi, în scrisoarea pe care i-o trimite lui B. P. Hasdeu, în decembrie 1880, îşi manifestă tristeţea faţă de amestecul acestuia în proiectul căsătoriei sale cu Eminescu: „D-l Maiorescu a trebuit până şi în privinţa căsă-toriei mele cu Eminescu să-şi ilustreze fiinţa, căci după numeroase expediente a decis pe D-l Eminescu a renunţa la alianţa proiectată” (D 83).
Dacă în cazul Veronicăi Micle poate fi găsită o justificare pentru dispreţul afişat de Maiorescu, pentru episodul din 1864, nu la fel stau lucrurile în cazul Mitei Kremnitz. Deşi îi era cumnată, Maiorescu a privit idila acesteia cu Eminescu prin prisma unei gelozii orbitoare. Veronica Micle, ca femeie trădată şi geloasă, află de idila lui Eminescu cu Mite, dar sugerează şi faptul că însuşi Maiorescu ar fi amantul secret al acestei doamne. “Junimea” ar fi un “cerc care de altmintri-lea însuşi Eminescu îi dă graţiosul nume de: Hare-mul lui Maiorescu, în care ilustrisima M-me Kremnitz e sultana favo-rită” (D 83). Dar dovada cea mai clară vine chiar de la Mite Kremnitz, în “Amintirile...” citate mai sus: “Cumnatul meu observase de cîtva timp că Eminescu şi cu mine aveam ochi numai unul pentru altul, şi nu-i plăcea de loc că totdeauna găsea pe Eminescu la noi şi că el se simţea aici ca la el acasă. Vorbi cu mine în această privinţă, în mai multe rînduri ; începuse să-şi rîdă de Eminescu în faţa mea, şi mă întreba dacă nu care cumva uitasem să-l fac să simtă distanţa socială care ne separa, spunînd că aceşti boemi uită adesea cuviinţa, etc., etc” (D 75).
Aceasta este adevărata faţă a lui Maiorescu! În public nu contenea să caute cuvinte sforăitoare despre Eminescu, iar în intimitate îl dispreţuia profund. Rîdea de el şi îl considera un om inferior, un boem care nu ştie ce este cuviinţa! Dacă lui Mite Kremnitz îi cerea să-l dispreţuiască, oare ce-i spunea fiicei sau soţiei sale despre cel pe care-l invita deseori la masă? În acest context, este mult mai uşor să înţelegem „Însemnările...” sale, în care menţiona semne de nebunie la Eminescu în lucruri dintre cele mai normale. Iată de ce, cînd interesele sale păreau a fi ameninţate de poziţia lui Eminescu faţă de Transilvania, n-a avut nici o ezitare să regizeze internarea forţată a lui Eminescu în ospiciu şi n-a simţit nici o remuşcare cînd a văzut că, din cauza lui, a fost distrusă viaţa celui mai mare scriitor român!
Un adevărat rechizitoriu la adresa caracterului lui Maiorescu îl reprezintă o scrisoare - nedatată - pe care Veronica Micle i-a trimis-o lui Eminescu, în care îl ameninţă că va scrie o carte, în care va da în vileag adevărul despre „Junimea”, precum şi relaţia incestuoasă a Mitei Kremnitz, de care aflase că devenise „odalisca lui Maiorescu”. Umilinţa la care a fost supusă Veronica Micle o face să-i scrie lui Eminescu: „Dl. Maiorescu îşi va da seamă, încă odată, că nu trebuieşte cuiva multe elemente oneste şi morale pentru a arunca pulberea degradării în ochii altora, căci din spusele Dtale se va vede că nu omul cel moral par excelence va fi personificat în el” („Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit”, Editura Polirom, 2000, ed. îngrijită de Christina Zarifopol-Ilias, p. 239-240). Femeia rănită nu-şi va duce la bun sfîrşit planul, însă Eminescu avea să se convingă peste puţin timp, pe pielea lui, de ce lucruri monstruoase era în stare Maiorescu.
Se ştie ce a păţit Al. Macedonsky pentru neinspirata sa epigramă din acel an 1883. De ce ar trebui ca Maiorescu să fie scutit de raspundere?
Ion SPANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu